Blugi, tricouri, rochii sau cămăşi pe care nu le mai poartă – toate sunt donate de nemţii generoşi în scopuri caritabile. Însă organizaţiile de caritate din Germania primesc mai multe haine decât pot ele livra nevoiaşilor. Drept urmare, organizaţii importante precum Crucea Roşie îţi dau acordul ca numele sau logo-ul lor să fie folosit de către colectorii care au un interes pur comercial.

Hainele folosite sunt sortate şi apoi vândute, în funcţie de calitate, ca materii prime pentru a fi reciclate sau ca marfă la mâna a doua. Colectarea, sortarea şi transportarea hainelor costă bani, deci, în principiu, vânzarea lor nu poate fi contestată, spune Andreas Voget, directorul unei organizaţii de caritate, care pledează pentru mai multă transparenţă în activităţile cu haine la mâna a doua.

Preţ bun, valoare şi o bună selecţie: acestea sunt motivele pentru care africanii cumpără haine importate din Europa sau America de Nord, iar cu aceste avantaje nu pot concura nici hainele produse local, nici cele importate din China. În multe ţări africane, între 60 şi 80 la sută dintre articolele de îmbrăcăminte sunt cumpărată la mâna a doua, iar din cauza sărăciei, cererea la nivel mondial pentru haine second-hand este în creştere, spune Voget.

Criticii susţin că hainele importate sunt responsabile de moartea producţiei de textile din multe ţări africane. Potrivit unui studiu, dispariţia producţiei locale de textile în anii ’80 şi ’90 poate fi atribuită, în proporţie de 50 la sută, importului de haine SH. Condiţiile precare de producţie din ţările respective au contribuit, de asemenea, la eşecul producţiei.

Producătorii locali sub presiune

Naţiunile africane şi-au pierdut potenţialul de dezvoltare din cauza decesului industriilor locale, iar din acest motiv, Nigeria, Africa de Sud şi Etiopia au interzis importurile de haine second-hand. Ghana, Tanzania, Uganda şi Rwanda dezbat, în prezent, eventuale restricţii asupra importurilor, în speranţa că le vor oferi perspective mai bune pentru viitor producătorilor locali de textile.

Însă Andreas Voget nu crede că limitarea importurilor de produse textile reprezintă o soluţie la această problemă. "Aceste naţiuni africane pretind că dacă nu s-ar mai importa haine din Vest, ar avea industrii textile înfloritoare. Însă asta este o iluzie care nu are nimic de-a face cu realitatea", spune el. Importatorii africani cumpără haine din Europa, SUA sau Asia, din cauza cererii interne mari.

În acest timp, producătorii locali de textile îşi vând marfa clienţilor bogaţi sau exportă haine "made in Africa" în Europa şi SUA, spune Voget.

Mai este atins scopul caritabil?

Asemenea multor state africane, guvernul german refuză să limiteze exporturile hainelor SH pe motiv că ele sunt doar parţial responsabile pentru dispariţia industriei textile în ţările africane. Mai vinovaţi de această situaţie sunt factori precum condiţiile economice precare din ţările respective, productivitatea scăzută, intervenţia statului.

Într-o notă optimistă, afacerile cu haine SH au oferit noi oportunităţi pe piaţa locurilor de muncă, iar asta pentru că, de cele mai multe ori, hainele din Europa sau Statele Unite trebuie să fie modificate pentru a li se potrivi africanilor.

Însă principala întrebare este dacă de câştigat au cei la care s-au gândit persoanele care au donat hainele.

Afacerile cu haine second-hand este una profitabilă: în Germania, o tonă de haine SH se vinde, în medie, cu 300 de euro. Însă procesul de sortare duce la explozia preţului: exporturile către pieţele africane costă până la 1.000 – 1.500 de euro pe tonă, în funcţie de calitatea şi de ţara de destinaţie, potrivit Deutshe Welle.

Profitul se împarte între organizaţiile de colectare, distribuitorii din Germania, sortatori şi distribuitorii şi importatorii din Africa, spune Hütz-Adams, reprezentantul unui ONG. "Oamenii nevoiaşi pe care donatorii i-au avut în vedere atunci când au făcut aceste acte de caritate nu sunt cei care au de câştigat. Banii ajung în buzunarele comercianţilor şi distribuitorilor la care donatorii nici nu s-au gândit", spune el.