Sancţiunile impuse de SUA şi Europa împotriva Rusiei au avut un efect mai rapid şi au afectat economia ţării mai mult decât s-ar fi putut aştepta. Sancţiunile au urmărit restricţionarea accesului băncilor şi companiilor ruseşti la pieţele internaţionale de capital. Prejudiciul crescut a fost cauzat în mare parte de o scădere accentuată a preţului petrolului, fără de care sancţiunile ar fi fost mult mai puţin eficace. Rusia are nevoie de un preţ al barilului de petrol în jur de 100 de dolari pentru a-şi echilibra bugetul. (În prezent preţul barilului este de 55 de dolari.) Combinaţia dintre preţul mai mic al petrolului şi sancţiuni a împins Rusia într-o criză financiară care este, sub anumite aspecte, deja comparabilă cu cea din 1998.

În 1998, Rusia era pe punctul de a-şi epuiza rezervele valutare şi de a intra în incapacitate de plată a datoriei sale, provocând tulburări în sistemul financiar global. De această dată, rubla a scăzut cu mai mult de 50 la sută, inflaţia se accelerează, iar ratele dobânzilor au crescut la niveluri care împing economia rusă în recesiune. Marele avantaj pe care Rusia îl are acum faţă de 1998 este că încă mai are rezerve valutare substanţiale. Acest lucru a permis Băncii Centrale Ruse să determine o revenire de 30 la sută a rublei de la valoarea cea mai scăzută, prin cheltuirea unei sume de aproximativ 100 miliarde de dolari şi stabilirea unei linii de swap de 24 miliarde de dolari cu Banca Populară Chineză. Totuşi, doar aproximativ 200 miliarde de dolari din rezervele rămase sunt lichide, iar criza este încă într-un stadiu incipient.

În plus faţă de scurgerea continuă de capital, mai mult de 120 miliarde de dolari din datoria externă trebuie rambursate în 2015. Deşi, în comparaţie cu 1998, cea mai mare parte a datoriei Rusiei este în sectorul privat, nu ar fi de mirare dacă, înainte ca această criză să se încheie, Rusia nu şi-ar achita datoriile. O astfel de situaţie ar putea fi foarte neplăcută pentru autorităţile din SUA şi Europa. Pe lângă presiunile deflaţioniste din întreaga lume, care sunt deosebit de acute în zona euro şi conflictele militare care iau amploare, precum cum cel cu ISIS, neplata datoriei de către Rusia ar putea provoca perturbări considerabile în sistemul financiar global, zona euro fiind deosebit de vulnerabilă.

Prin urmare, este necesară o reorientare urgentă a politicilor actuale ale Uniunii Europene faţă de Rusia şi Ucraina. Personal, am susţinut şi susţin o abordare în două direcţii, prin care sancţiunile împotriva Rusiei să fie dublate de asistenţa oferită Ucrainei la o scară mult mai largă. Această reechilibrare trebuie să aibă loc în primul trimestru al anului 2015, din motive pe care voi încerca să le explic.

Sancţiunile sunt un rău necesar. Ele sunt necesare deoarece nici UE, nici SUA nu sunt dispuse să rişte un război cu Rusia, sancţiunile economice rămânând astfel singura modalitate de a rezista agresiunii Rusiei. În acelaşi timp, sunt dăunătoare deoarece provoacă prejudicii nu doar ţării căreia îi sunt impuse, ci şi ţărilor care le impun. Prejudiciul s-a dovedit a fi mult mai mare decât se anticipase. Rusia se află în mijlocul unei crize financiare, care ar putea face din ameninţarea deflaţiei în zona euro o realitate.

În schimb, toate consecinţele oferirii de asistenţă Ucrainei ar fi pozitive. Dând Ucrainei posibilitatea să se apere, Europa s-ar apăra pe sine, în mod indirect. În plus, o infuzie de asistenţă financiară pentru Ucraina ar ajuta la stabilizarea economiei acestei ţări şi, indirect, ar reprezenta un stimul extrem de necesar pentru economia europeană, prin încurajarea exporturilor şi a investiţiilor în Ucraina. Optimist privind, problemele Rusiei şi progresul Ucrainei l-ar convinge pe preşedintele Vladimir Putin să renunţe la încercările sale de a destabiliza Ucraina, considerându-le o cauză pierdută.

Din păcate, nici cetăţenii europeni, şi nici liderii nu par să fie impresionaţi de aceste considerente. Aparent, şi periculos în acelaşi timp, Europa nu realizează că se află sub un atac militar indirect din partea Rusiei şi nu ia nicio măsură. Europa tratează Ucraina pur şi simplu ca pe o altă ţară care are nevoie de asistenţă financiară, nici măcar ca pe una care este importantă pentru stabilitatea monedei euro, cum ar fi Grecia sau Irlanda.

Potrivit concepţiilor predominante, ceea ce se întâmplă în Ucraina este o criză mai mult sau mai puţin clasică a balanţei de plăţi, care s-a transformat în datorie publică şi în criză bancară. Există instituţii financiare internaţionale dedicate gestionării unor astfel de crize, însă acestea nu au capacitatea de a face faţă aspectelor politice ale situaţiei din Ucraina. Pentru a ajuta economia ucraineană, Uniunea Europeană a început pregătirea unui acord de asociere cu Ucraina în 2007 şi l-a finalizat în 2012, când a avut de-a face cu guvernul condus de Viktor Ianukovici. UE a elaborat o foaie de parcurs detaliată care arată ce măsuri trebuia să ia guvernul ucrainean înainte de a avea acces la asistenţă. De la acel moment, în Ucraina a avut loc o revoluţie. Foaia de parcurs ar trebui să fie actualizată în consecinţă, dar procesele birocratice greoaie ale Comisiei Europene nu permit acest lucru.

Prin urmare, problemele Ucrainei au fost exprimate în termeni convenţionali:

• Ucraina are nevoie de asistenţă internaţională deoarece a trecut prin şocuri care au produs o criză financiară. Şocurile sunt tranzitorii; odată ce Ucraina se va redresa în urma acestora, ar trebui să îşi poată plăti datoriile către creditori. Se explică astfel de ce FMI a primit responsabilitatea de a oferi asistenţă financiară Ucrainei.

• Întrucât Ucraina nu este încă ţară membră a UE, instituţiile europene (precum Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană) au jucat doar un rol secundar în acordarea de asistenţă. FMI a salutat posibilitatea de a evita complicaţiile asociate cu supravegherea de către o troică formată din UE, Banca Centrală Europeană şi FMI, cum a fost cazul în Grecia şi în alte ţări. Acest nou aranjament explică de ce pachetul elaborat de FMI s-a bazat pe estimări mult prea optimiste şi de ce contribuţia FMI de aproximativ 17 miliarde de dolari în numerar acordată Ucrainei este mult mai mare decât cele aproximativ 10 miliarde de dolari din diverse angajamente oferite de UE şi decât sumele chiar şi mai mici din partea SUA.

• Întrucât Ucraina a avut un parcurs nesatisfăcător în cadrul programelor anterioare ale FMI, creditorii oficiali au insistat ca Ucraina să primească asistenţă doar ca recompensă pentru dovezi clare de reformă structurală profundă, nu ca stimulent pentru realizarea acestor reforme.

• Din această perspectivă convenţională, succesul rezistenţei faţă de guvernul Ianukovici din piaţa Maidan şi, mai târziu, anexarea Crimeei de către Rusia şi crearea enclavelor separatiste din estul Ucrainei sunt aşezate pe un plan secundar. Aceste evenimente sunt văzute pur şi simplu ca şocuri externe temporare.

Această perspectivă trebuie modificată. Naşterea unei noi Ucraine şi agresiunea din partea Rusiei nu sunt simple şocuri temporare, ci evenimente istorice. În loc să se confrunte cu rămăşiţele unei Uniuni Sovietice muribunde, Uniunea Europeană se confruntă cu o Rusie renăscută care s-a transformat dintr-un partener strategic într-un rival strategic. Ca înlocuitor pentru comunism, preşedintele Putin a dezvoltat o ideologie naţionalistă bazată pe criterii etnice, conservatorism social şi credinţă religioasă – fraternitatea rasei slave, homofobie şi sfânta Rusie. El a transformat ceea ce denumeşte dominaţia anglo-saxonă mondială în duşmanul Rusiei şi al restului lumii. Putin a învăţat multe din războiul său cu preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, din 2008. Rusia a câştigat acel război pe cale militară, dar a avut mai puţin succes în eforturile sale propagandistice. Putin a dezvoltat o strategie cu totul nouă, care se bazează foarte mult atât pe utilizarea forţelor speciale, cât şi pe propagandă.

Ambiţia lui Putin de a recrea un imperiu rus a contribuit fără voie la dezvoltarea unei noi Ucraine, care se opune Rusiei şi care doreşte să devină opusul vechii Ucraine, caracterizată de corupţie endemică şi ineficienţă administrativă. Noua Ucraină este condusă de elita societăţii civile: oameni tineri, majoritatea cu studii în străinătate şi care au refuzat să se alăture fie guvernului, fie domeniului afacerilor la întoarcerea în ţară, deoarece consideră că ambele sunt respingătoare. Mulţi dintre ei şi-au găsit un loc în instituţii academice, grupuri de reflecţie şi organizaţii neguvernamentale. O mişcare voluntară la scară largă, având o amploare şi o putere fără precedent, nemaivăzută în alte ţări, a ajutat Ucraina să reziste agresiunii Rusiei. Membrii săi au fost dispuşi să îşi rişte viaţa pe Maidan de dragul unui viitor mai bun şi sunt hotărâţi să nu repete greşelile din trecut, inclusiv conflictele politice interne care au subminat Revoluţia Portocalie. O societate civilă angajată politic este cea mai bună asigurare împotriva unei renaşteri a vechii Ucraine: activiştii se vor întoarce pe Maidan dacă politicienii nu renunţă la conflictele lor meschine şi la corupţia care a ruinat vechea Ucraină.

 

Reformiştii din cadrul noului guvern ucrainean pledează pentru un program radical de reformă tip „big bang” care urmăreşte un un impact spectaculos. Acest program îşi propune să distrugă corupţia sufocantă prin reducerea birocraţiei şi prin oferirea unor salarii mai bune funcţionarilor publici rămaşi în sistem, precum şi prin dizolvarea Naftogaz, compania care deţine monopolul pe piaţa gazelor, care este şi principala sursă a corupţiei şi deficitelor bugetare din Ucraina.

Vechea Ucraină, însă, este departe de a fi dispărut. Continuă să domine sectorul public şi juridic şi rămâne deosebit de prezentă în sectoarele private (oligarhice şi cleptocratice) ale economiei. De ce ar trebui angajaţii la stat să lucreze practic fără salariu, în afara cazului în care se pot folosi de funcţia lor pentru luare de mită? Şi cum ar putea funcţiona un sector al afacerilor care s-a hrănit din corupţie şi mită fără micile sale recompense? Aceste elemente retrograde sunt într-o continuă luptă cu reformiştii.

Noul guvern are dificila sarcină de a reduce radical numărul funcţionarilor publici şi de a le mări salariile. Susţinătorii reformei radicale spun că ar fi posibil şi de dorit ca personalul ministerelor să fie redus la o fracţiune din dimensiunea sa actuală, cu condiţia ca populaţia să nu fie nevoită să se confrunte cu reduceri drastice ale nivelului de trai. O astfel de măsură le-ar permite funcţionarilor publici disponibilizaţi să îşi găsească locuri de muncă în sectorul privat, iar celor rămaşi în sistem să primească salarii mai mari. Numeroase obstacole din domeniul afacerilor ar fi eliminate, dar pentru acest lucru este nevoie de sprijin financiar şi tehnic substanţial din partea UE. Fără acesta, reformele radicale de tip „big bang” atât de necesare în Ucraina nu pot fi puse în practică. Mai mult decât atât, perspectiva eşecului ar putea chiar să determine guvernul să nu le propună.

Amploarea sprijinului european şi zelul de reformă al noii Ucraine se auto-consolidează reciproc. Până în prezent, europenii au ţinut Ucraina din scurt, iar guvernul condus de Arseni Iaţeniuk nu a îndrăznit să propună reforme structurale radicale. Fostul ministru al economiei, Pavlo Şeremeta, un reformator radical, a propus reducerea personalului ministerului său de la 1.200 de angajaţi la 300, dar a întâmpinat o asemenea rezistenţă din partea birocraţiei, încât a demisionat. Nu au fost făcute alte încercări de reformă administrativă, însă oamenii cer acest lucru.

În acest context, autorităţile europene pot avea un rol decisiv. Dacă se oferă asistenţă financiară şi tehnică în mod proporţional cu amploarea reformelor, guvernul ucrainean ar putea astfel fi încurajat să propună reforme radicale şi să le dea o şansă de reuşită. Din păcate, autorităţile europene sunt limitate de normele bugetare care impun restricţii UE şi statelor membre. Acesta este motivul pentru care eforturile internaţionale, în cea mai mare parte, s-au transformat în sancţiuni împotriva Rusiei iar asistenţa financiară pentru Ucraina a fost menţinută la un nivel minim.

Pentru ca accentul să fie pus pe oferirea de asistenţă Ucrainei, negocierile trebuie să treacă de la nivelul birocratic la nivelul politic. Birocraţiile financiare europene au dificultăţi în a strânge până şi cele 15 miliarde de dolari pe care FMI le consideră a fi minimumul absolut. În momentul de faţă, Uniunea Europeană nu a putut obţine decât 2 miliarde de euro prin programul său de asistenţă macrofinanciară, iar statele membre sunt reticente în a oferi o contribuţie directă. Din acest motiv, Ucraina a adoptat la 30 decembrie un buget provizoriu pentru 2015, cu proiecţii nerealiste ale veniturilor şi reforme modeste. Acesta este un punct deschis în cadrul negocierilor. Legea permite introducerea de amendamente până la 15 februarie, sub rezerva rezultatului acestora.

Liderii politici europeni trebuie să valorifice capacitatea foarte mare, neutilizată, de împrumut a UE şi să găsească alte surse neortodoxe de finanţare pentru a putea oferi Ucrainei un pachet financiar mai substanţial decât cel avut în vedere în prezent. Aceasta ar permite guvernului ucrainean să se angajeze în adoptarea unei reforme radicale. Am identificat câteva astfel de surse, în special:

1. Facilitatea de asistenţă pentru echilibrarea balanţei de plăţi (utilizată pentru Ungaria şi România) dispune de fonduri neutilizate de 47,5 miliarde de dolari, iar Mecanismul european pentru stabilitate financiară (utilizat pentru Portugalia şi Irlanda) dispune de aproximativ 15,8 miliarde de dolari fonduri neutilizate. Ambele mecanisme sunt în prezent limitate la statele membre UE, însă ar putea fi utilizate pentru a sprijini Ucraina dacă regulamentele care li se aplică ar fi modificate, cu o majoritate calificată, la propunerea Comisiei Europene. Ca alternativă, Comisia ar putea utiliza şi extinde Facilitatea de asistenţă macrofinanciară, care a fost deja utilizată în Ucraina. Există cu adevărat o serie de opţiuni tehnice, iar preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, ar trebui să propună o cale de urmat imediat ce guvernul ucrainean prezintă un set convingător de priorităţi.

2. Cofinanţarea în proporţie mai mare din partea Uniunii Europene ar permite FMI să majoreze împrumutul pe care îl acordă Ucrainei cu 13 miliarde de dolari şi să transforme acordul stand-by existent într-un mecanism de finanţare extinsă, pe termen mai lung. Astfel, suma totală a programului FMI ar ajunge la o valoare de cincisprezece ori mai mare decât cota de împrumut acordată în prezent de FMI Ucrainei, un multiplu neobişnuit de mare, dar care nu este fără precedent, cum arată cazul Irlandei, de exemplu.

3. Obligaţiunile Băncii Europene de Investiţii pentru finanţarea proiectelor ar pute genera 10 miliarde de euro sau mai mult. Aceste fonduri ar putea fi utilizate pentru a conecta Ucraina la o piaţă europeană unificată a gazelor şi pentru dizolvarea Naftogaz, compania care deţine monopolul pe piaţa gazelor în Ucraina. Aceste modificări ar îmbunătăţi considerabil eficienţa energetică a Ucrainei şi ar genera profituri foarte mari ale investiţiilor. S-ar putea crea astfel o piaţă europeană unificată a gazelor şi s-ar reduce dependenţa de gazul rusesc nu doar a Ucrainei, ci şi a Europei. Dizolvarea Naftogaz este punctul central al planurilor de reformă ale Ucrainei.

4. Finanţarea pe termen lung din partea Băncii Mondiale şi Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru restructurarea sectorului bancar. Aceasta ar trebui să genereze aproximativ 5 miliarde de dolari. Iniţiativa pentru Europa de Est de la Viena din 2009, care s-a dovedit a avea un mare succes în limitarea exodului de capital şi în stabilizarea sistemului bancar, ar trebui să fie extinsă la Ucraina. Bazele pentru această extindere au fost deja puse la reuniunea inaugurală a Forumului Financiar Ucrainean din iunie 2014.

5. Restructurarea datoriei suverane a Ucrainei ar trebui să elibereze peste 4 miliarde de dolari din rezervele valutare în scădere. Aproximativ 8 miliarde de dolari din datoria suverană a Ucrainei vor deveni scadente pe pieţele obligaţiunilor private în următorii trei ani. În locul unei nerespectări a obligaţiilor de plată, care ar avea consecinţe dezastruoase, Ucraina ar trebui să negocieze cu titularii obligaţiunilor (care se întâmplă să fie în număr relativ mic) un schimb voluntar, la preţul pieţei, de instrumente de creanţă noi pe termen lung. Pentru ca acest schimb să aibă succes, o parte din noua asistenţă financiară ar trebui să fie utilizată pentru majorarea creditelor pentru noile instrumente de creanţă. Necesarul de asistenţă externă în acest scop va depinde de ceea ce solicită titularii de obligaţiuni pentru a participa la schimb, dar ar putea elibera cel puţin de două ori mai multă valută în următorii trei ani.

6. Ucraina trebuie, de asemenea, să rezolve problema obligaţiunii de 3 miliarde de dolari emisă de guvernul rus Ucrainei şi care va ajunge la maturitate în 2015. Rusia ar putea fi de acord cu o reeşalonare voluntară a plăţilor efectuate de Ucraina pentru a câştiga puncte importante în vederea unei eventuale relaxări a sancţiunilor care i-au fost impuse. Ca alternativă, obligaţiunea ar putea fi clasificată ca datorie interguvernamentală, restructurată de grupul de ţări denumit oficial Clubul de la Paris, pentru a apăra celelalte obligaţiuni ucrainene de clauzele de neplată (care prevăd punerea în întârziere a debitorului în cazul omisiunii de a îndeplini o altă obligaţie). Detaliile juridice şi tehnice trebuie să fie elaborate.

Probabil nu toate aceste surse ar putea fi mobilizate integral, însă dacă există voinţă politică, există şi posibilităţi. Cheia se află la cancelarul german Angela Merkel, care s-a dovedit a fi un adevărat lider european în ceea ce priveşte Rusia şi Ucraina. Sursele suplimentare de finanţare pe care le-am menţionat ar trebui să fie suficiente pentru a crea un nou pachet de finanţare de 50 de miliarde de dolari sau mai mult. Inutil de menţionat că FMI ar rămâne instituţia care stabileşte plăţile efective, astfel încât nu ar exista nicio pierdere de control. În loc să adune de ici-colo o sumă minimă, creditorii oficiali ar putea veni cu promisiunea unei sume maxime. Astfel, situaţia s-ar schimba complet. Ucraina ar demara reforme radicale şi, în loc să se zbată sub spectrul falimentului, ar deveni o ţară promiţătoare, care ar atrage investiţii private.

Europa trebuie să se trezească şi să admită că este supusă unui atac din partea Rusiei. Acordarea de asistenţă Ucrainei ar trebui să fie considerată şi ca o cheltuială a ţărilor UE în scopul apărării. În acest cadru, sumele avute în vedere în prezent devin absolut nesemnificative. Dacă autorităţile internaţionale nu propun un program impresionant de asistenţă ca răspuns la un program ucrainean de reformă agresivă, noua Ucraină va fi probabil un eşec, iar Europa va rămâne singură să se apere împotriva agresiunii Rusiei şi îşi va fi abandonat principiile pe care a fost fondată Uniunea Europeană. Aceasta ar fi o pierdere iremediabilă.

Sancţiunile impuse Rusiei ar trebui să fie menţinute în continuare după momentul ieşirii lor din vigoare, începând cu aprilie 2015, până când preşedintele Putin va înceta să încerce să destabilizeze Ucraina şi va oferi dovezi convingătoare că este dispus să se conformeze normelor de comportament general acceptate. Criza financiară din Rusia şi sacii de cadavre din Ucraina au făcut ca preşedintele Putin să devină vulnerabil din punct de vedere politic. Guvernul ucrainean l-a provocat recent prin renunţarea la obligaţiile sale faţă de enclavele separatiste din estul Ucrainei în conformitate cu acordul de încetare a focului de la Minsk, pe motivul că Rusia nu a respectat încă de la început acordul. După provocarea lansată de Ucraina, Putin a cedat imediat şi a impus trupelor aflate sub directa sa comandă încetarea focului. Este de aşteptat ca trupele să fie retrase de pe teritoriul ucrainean şi ca acordul de încetare a focului să fie pe deplin pus în aplicare în viitorul apropiat. Ar fi păcat să se permită eliminarea prematură a sancţiunilor acum când sunt atât de aproape de a-şi atinge scopul.

Totuşi, este esenţial ca până în aprilie 2015 Ucraina să demareze un program de reformă radicală, care să aibă şanse realiste de succes. În caz contrar, preşedintele Putin ar putea susţine în mod convingător că problemele Rusiei sunt generate de ostilitatea puterilor occidentale. Chiar dacă Putin ar fi înlăturat de la putere, ar fi succedat de un lider cu o poziţie chiar şi mai dură, precum Igor Sechin, sau de un demagog naţionalist.

În schimb, dacă Europa s-ar ridica la înălţimea aşteptărilor şi ar ajuta Ucraina nu doar să se apere, ci şi să devină o ţară atractivă, Putin nu ar mai putea învinui puterile occidentale pentru problemele Rusiei. El ar fi clar cel responsabil şi ar trebui fie să îşi reconsidere atitudinea, fie să încerce să rămână la putere prin represiuni brutale care să determine supunerea populaţiei. În oricare dintre aceste situaţii, Rusia lui Putin ar înceta să fie o ameninţare puternică pentru Europa. Oricare dintre aceste alternative ar schimba profund nu doar viitorul Rusiei şi al relaţiei sale cu Uniunea Europeană, ci şi viitorul Uniunii Europene însăşi. Ajutând Ucraina, Europa ar putea să îşi recupereze valorile şi principiile pe care a fost fondată iniţial Uniunea Europeană. Acesta este motivul pentru care susţin cu atâta tărie faptul că Europa trebuie să îşi schimbe atitudinea. Momentul potrivit pentru această schimbare este chiar acum. Consiliul FMI a programat luarea deciziei sale istorice cu privire la Ucraina pentru 18 ianuarie.

 

text apărut iniţial în The New York Book of Reviews