”Dacă băiatul meu îmi va cere să-i pun o pilă pentru a ocupa un post la stat, nu-i voi da două șuturi în fund, căci nu sunt violent, dar îi voi bate obrazul. Dar nu-mi va cere.

Mă aude zilnic cum spumeg când aud cum o falangă din câte-o instituție este paralizată de indolență chiar acum, când ar trebui să sară să-i ajute pe românii care se zbat să-și ceară drepturile. Mulți vor pleca din această lume fără să mai poată să se apere în fața nimicniciei de zeci de ani. Ei n-au fost urgențe niciodată.

Când venise, în sfârșit, vremea să fie considerați urgențe, deoarece un partid a priceput că România Normală nu este un slogan, ci un proiect da țară cu funcțiune de ambulanță, Universul a considerat că omenirea merită un pumn în cap. Și ne-am trezit cu o pandemie cu o valență crucială: quo vadis? Vom pricepe că ne paște distrugerea totală, dacă mai considerăm că jaful resurselor generoase ale Pământului este singura opțiune, sau ne vom trezi, în al 12-lea ceas, și ne vom salva?

Dar până la salvarea planetei, a trebuit să vedem ce cârpim din țara noastră, ca să nu tentăm nenorocirea să ne ruineze sufletele pentru totdeauna. Și realitatea era dură, în debutul pandemiei. S-a tras linie și s-a pus diagnosticul general: România nu are capacitatea de a trata toate cazurile de Covid19, căci sănătatea nu a fost prioritate națională decât pe hârtie – infrastructură, proceduri, algoritmi, protocoale de intervenție – toate erau pulbere.”, a notat Rareș Bogdan.

Vezi continuarea pe evz.ro