Pare greu de crezut că un indicator pe care se bazează aproape toate politicile publice din ţară, care are interdependenţe cu evoluţia PIB, cu construcţia bugetului sau de care se ţine cont la restructurarea aparatului de stat este, de fapt, o nebuloasă. Cu atât mai mult cu cât numeroase instituţii de stat se ocupă cu calcularea lui, având şi toate pârghiile pentru a-l stabili cu precizie. Diferenţele sunt însă uriaşe, din cauza metodologiilor de calcul, instituţiile “competente” în domeniu anunţând între  4,4 şi 6 milioane de salariaţi.

De la fiecare salariat, Ministerul Finanţelor încasează impozit pe venit, la Casa Naţională de Pensii Publice (CNPP) merg contribuţiile acestuia pentru pensii, alte contribuţii se strâng la casa de sănătate. Toate au, teoretic, baze de date informatizate, pentru care s-au cheltuit zeci de milioane de euro. Inspecţia Muncii îşi justifică, la rândul ei, existenţa prin necesitatea verificării situaţiei angajaţilor din ţară, indicatorul fiind esenţial şi pentru activitatea întregului minister de care aceasta ţine, cel al Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. În plus, Institutul Naţional de Statistică (INS) şi Comisia Naţională de Prognoză (CNP) sunt finanţate cu bani publici pentru a ajuta la calcularea numărului de salariaţi şi a estima evoluţia viitoare a acestuia. Deşi atâtea instituţii publice îşi fac de lucru în jurul numărului de salariaţi, statul nu a ştiut cu precizie nici măcar câţi angajaţi are în ograda proprie.

Lipsa unei informaţii corecte esenţiale, nu a împiedicat, însă, autorităţile statului să facă în fiecare an prognoze privind evoluţia PIB, să elaboreze proiectul bugetului de stat, să calculeze impactul restructurării personalului în administraţia publică sau al reducerilor şi majorărilor salariale planificate. Cu astfel de fundamente haotice de calcul, politicile publice au avut coerenţa aşteptată.

Situaţii hilare au apărut în fiecare an, prognozele oficiale ale României şi aplicarea lor în deciziile administraţiei putând stârni râsul oricărui contribuabil, dacă nu ar şti că se amuză pe banii săi. La finele lui 2009, cel mai mare angajator din ţară, statul, anunţa intenţia de a restructura personalul bugetar în condiţiile agravării crizei economice. Ce impact ar fi trebuit să anticipeze Comisia Naţională de Prognoză în privinţa numărului de salariaţi din economie, a ratei şomajului sau a PIB? Răspunsul intuit de orice elev de liceu nu a fost la fel de evident şi pentru experţii oficiali în ghicit viitorul, care au anunţat că şomajul nu poate decât să scadă în 2010, iar numărul mediu de salariaţi, evident, să urce cu aproape 1%. Ministerul Finanţelor a gustat atât de tare gluma, că şi-a bazat pe ea proiectul bugetului de stat. Câteva luni mai târziu se vedea nevoit să admită că şi acesta a fost tot o glumă, dar una destul de proastă, în condiţiile în care fondul de şomaj şi-a cheltuit rapid resursele pe tot anul, înregistrând un deficit real dublu faţă de cel estimat. De ce această diferenţă uriaşă şi nevoia de a rectifica de urgenţă bugetul? Pentru că, “surprinzător” pentru Finanţe, numărul de salariaţi nu a vrut să urce cu 1%, cum anticipase CNP şi Guvernul, ci a scăzut cu 1,8%.

Astfel de situaţii hilare în utilizarea indicatorilor statistici şi a prognozelor oficiale sunt mult prea frecvente pentru a le pune doar pe seama incompetenţei celor care le aplică sau a unui bizar simţ al umorului în administraţie. Specialiştii instituţiilor respective nu sunt nici complet idioţi, nici clowni angajaţi cu normă de bugetar. În realitate, “erorile” de prognoză şi lipsa de precizie a unor indicatori precum numărul de salariaţi sunt foarte utile pentru a ajusta “din pix” cifrele bugetare, astfel încât anumite măsuri să poată fi justificate când sunt iniţiate şi uşor scuzate când eşuează.

PIB estimat de Comisia de Prognoză, spre exemplu, s-a dovedit de atâtea ori paralel cu realitatea, încât la vechea anecdotă, potrivit căreia CNP emite previziunea doar după ce întreabă Guvernul: “Cât vreţi să fie, ca să vă iasă bugetul?”, nu mai râde nimeni.

PIB-ul nominal estimat pe 2012 a fost majorat de două ori până acum, cu aproape 30 miliarde de lei, faţă de cel luat în calcul iniţial la construcţia bugetului de stat pe anul acesta. Cum sunt justificate noile previziuni nu poate verifica nimeni, însă ele aduc toate cifrele estimate pentru veniturile bugetare exact acolo unde trebuie pentru a permite anunţata majorare a salariilor în sectorul de stat.

O provocare pentru noul guvern, mult mai dificilă decât lăudabila iniţiativă de a corela datele referitoare la numărul de salariaţi, ar fi un demers asemănător în privinţa valorii PIB. Şi aici, câţi specialişti, tot atâtea estimări. Chiar dacă pactul fiscal european îşi propune să găsească un mod unitar de calcul a PIB potenţial (alt animal statistic cu construcţie ambiguă), ieşirea din această nebuloasă nu o va găsi nimeni, din păcate pentru cei care speră într-o gestiune mai bună a banilor publici, dar din fericire pentru specialiştii în jonglerii bugetare, care au în continuare viitorul asigurat.