Când a câștigat alegerile parlamentare, preluând funcția de prim-ministru, era un fost primar. Care a evitat excesele din trecutul său islamist și a promis că va fi un reformator și un constructor de poduri. Dar în loc să reformeze sistemul politic al Turciei, Erodgan a eviscerat democrația.

Construind tot mai multe închisori pentru epurările politice ce aveau să urmeze. Singurul lucru pe care toată lumea îl împărtășește este că Erdoğan a fost cel mai important lider al Turciei după ce Mustafa Kemal Atatürk a fondat republica modernă, în urmă cu aproape un secol. Nimeni nu știe cum se va termina domnia lui Erdoğan.

Iar cea mai importantă întrebare ar fi ce traiectorie va avea Turcia post-Erdoğan.

Departamentul de Stat speră în van că Turcia va reveni la status quo de dinainte de epoca Erdogan.

Visul lui Erdoğan pare să fie acela de a păstra conducerea în familie. Pe modelul președintelui sirian Hafez al-Assad, care a ar stabili ca fiul său, Bashar, să-i succeadă la putere (după ce fiul său cel mare, Bassel, a pierit într-un accident de mașină).

Și fostul lider libian Muammar Qadhafi a vrut ca fiul său, Saif, să preia purtere. Doar Assad a reușit. În cazul Turciei, păstrarea puterii în familia Erdoğan poate fi mai ușor de spus, decât de făcut.

Deși Partidul Justiție și Dezvoltare (AKP) a fost vehiculul care l-a propulsat pe Erdoğan la putere, liderul de la Ankara s-a îndepărtat de AKP, în favoarea familiei. Protocolul le-a conferit copiilor lui și soților lor o considerație mai mare decât miniștrilor.

În ultimii ani, a devenit evident că Berat Albayrak, soțul fiicei mai mari a lui Erdoğan, Esra, ar fi fost alegerea nedeclarată a lui Erdoğan de a-l succeda. Erdoğan și-a promovat ginerele necalificat mai întâi ca ministru al Energiei, funcție de unde a încercat să profite din petrolul ISIS. Apoi ca ministru al Finanțelor.

În noiembrie 2020, Albayrak a demisionat brusc pe fondul unei devalorizărări a monedei turcești. S-a zvonit că Erdoğan l-a îndepărtat pe Berat pentru a-l proteja de responsabilitate. Este însă puțin probabil ca Erdoğan să-l abandoneze pe Berat.

Cu excepția cazului în care intenționează să-și pregătească propriul fiu pentru a-l înlocui. A pierde controlul familiei ar însemna să permiți succesorilor să recupereze averea familiei, de miliarde de dolari, pe care Erdoğan a acumulat-o în timpul mandatului său.

Dar, în cazul Turciei, istoria este cel mi bun ghid. Cu excepția lui Atatürk și a Partidului său Republican pentru Popoare (CHP), partidele pe care liderii turci le-au folosit pentru a-și consolida puterea nu au supraviețuit după moartea acestora.

Partidul democrat al premierului Adnan Menderes a dominat Turcia în perioada 1950-1960, dar s-a dizolvat la scurt timp după ce a fost executat. Nici partidul Patrie al premierului devenit președinte Turgut Özal nu a supraviețuit mult după moartea sa, în 1993.

Asta sugerează că AKP se va fractura, probabil. Cei mai proeminenți lideri vor rupe partidul pentru a-și forma propriile formațiuni politice. Și deja a început să se întâmple. Fostul premier Ahmet Davutoğlu și fostul ministru de externe și viceprim-ministru Ali Babacan s-au despărțit de AKP pentru a-și forma propriile partide.

Dar Davutoğlu a fost nașul intelectual al politicilor neo-otomane pe care Erdoğan a încercat să le pună în aplicare. El este și cel mai proeminent politician turc asociat cu clericul exilat Fethullah Gülen, a cărui arestare Erdoğan nu a ordonat-o (încă).

Numele fostului președinte Abdullah Gül este și el uneori menționat, dar se spune că este prea laș ca să supraviețuiască în sfera politică, fără ca Erdoğan să-l protejeze.