Democrația se află în recesiune, la nivel global. Dacă nu ar fi existat Israelul, un șofer temerar ar fi putut conduce din extremitatea nord-estică a Rusiei, vizavi de Alaska, până în colțul sud-vestic al Angolei fără să traverseze nici o țară „liberă” și nici măcar una „parțial liberă”.

Fie și numai acest periplu demoralizant e suficient pentru a justifica titlul frapant al raportului publicat de ONG-ul Freedom House, „Democrația sub asediu”.

Autorii lui pornesc de la nenumărate detalii sumbre. În toți anii de după 2005 au existat mai multe țări care și-au subminat instituțiile democratice decât state care le-au consolidat.

Democrația se află în recesiune, la nivel global. Cine sunt ”răufăcătorii”

Printre răufăcătorii recenți se numără cea mai puternică țară (SUA) și a doua cea mai populată (India). China, posibilul stăpân al secolului, a obținut nouă puncte din 100 la capitolul libertate în general.

Aici intervin din abundență obstacole metodologice. E corect ca tacticile „punitive” ale politicii de imigrație să reducă scorul SUA? Și ce-i cu toată discuția asta despre „inegalitatea exacerbată a veniturilor” într-o analiză referitoare la libertăți civice?

Și totuși, în măsura în care valorile pot fi cuantificate, stilul liberal de guvernare se află într-un declin documentat temeinic. SUA și Occidentul în general au o singură consolare. Cea mai mare parte a actualei crize nu se petrece din vina lor.

E logic deci că și ameliorarea ei e o sarcină care îi depășește.

”Un apogeu unic al democrației”

Nu e nimic straniu, și nici nou, legat de pierderea libertății. Explozia democratică de după războiul rece este de fapt aberația istorică. Țări având o experiență minimă sau absentă a instituțiilor libere cel puțin le-au încercat.

Dacă regresul ulterior e într-adevăr tragic, e necesară o anume doză de naivitate pentru a te simți într-atât de șocat. Dacă există într-adevăr o „recesiune democratică”, punctul ei de pornire este un apogeu unic, care nu a fost vreodată cu adevărat sustenabil.

Și, ca mai toate recesiunile, nu a distrus toate realizările expansiunii anterioare. Mai degrabă, știrea relevantă este cât de tenace s-a dovedit a fi democrația care a prins în cea mai mare parte a fostei Europe comuniste și a Americii de Sud.

Acolo, în ciuda îndoielilor privind Brazilia, doar Venezuela este „non-liberă”.

Grăitor e faptul că dez-liberalizarea lumii continuă indiferent de ce fac SUA. Dacă procesul a început în 2006, atunci ceea ce numește Freedom House „eclipsa conducerii americane” de sub Donald Trump nu poate oferi nici o explicație pentru el, scrie Financial Times.

”Țările posedă liberul arbitru”

Printre președinții acestei perioade se numără un propovăduitor războinic al democrației în exterior (George W. Bush), un liberal ortodox (Barack Obama) și Trump însuși, un naționalist amoral.

Indiferent ce făcea America la un moment dat – utiliza forța fariseic, apăra ordinea globală sau flata tirani -, semnele vitale ale democrației nu au pâlpâit corespunzător pe monitor.

Mai devreme sau mai târziu Washingtonul va trebui să se împace cu ipoteza că alte țări posedă liberul arbitru. Starea lumii nu e rezultatul politicii externe americane, indiferent dacă ea e grosolană, bine intenționată sau deopotrivă grosolană și bine intenționată.

E greu de determinat care partid are nevoie să tragă învățături. Democrații se autoamăgesc că Trump, fie deliberat, fie prin neglijență, a avut o influență majoră asupra suferinței democratice a lumii (nu discutăm aici de democrația americană).

La dreapta marțială, credința în cauzalitatea politicii externe se extinde până la ideea uluitor de persistentă cum că America ar fi „pierdut” China în favoarea comunismului în 1949.

”Balanța globală a puterii se înclină tot mai mult spre est”

Cu toată banalitatea ei, viziunea alternativă pare aproape subversivă când o formulezi. Iar ea spune că democrația nu trebuie să reprezinte neapărat destinul teleologic al oricărei țări.

Modalitățile prin care democrația e încurajată din exterior sunt adesea nesăbuite (război) sau de o eficacitate discutabilă (sancțiuni).

Și dacă Occidentul nu a fost capabil să cimenteze libertatea în calitate de normă mondială atunci când ea se afla în ascensiune, e cu atât mai puțin probabil să o facă atunci când balanța globală a puterii se înclină tot mai mult spre est.

Și nici măcar puterea exemplului nu e foarte eficace. Tot umblă acum o vorbă cum că președintele Joe Biden poate ajuta democrația peste hotare prin consolidarea ei pe plan intern.

”Nu există corelație între viața internă a SUA și soarta libertății pe Pământ”

E un gând frumos, unul care permite o doză de idealism fără vreun fiasco violent precum în Irak și Libia. Și pare valid și la nivel intuitiv.

Problema apare când încerci să suprapui teoria peste realitate. Democrația americană era vădit mai sănătoasă în 1971 decât e în 2021. Însă atunci numărul democrațiilor din lume era mult mai mic.

Pe parcursul anilor ’60, când America le-a acordat drepturi milioanelor de alegători negri, lumea a văzut acest lucru și ar fi „trebuit” să se inspire din exemplul ei. Dar, din contră, autocrațiile proliferau.

Chiar și dacă acceptăm că trebuie să intervină și un decalaj și ne zgâim din răsputeri, e greu de depistat vreo corelație – și cu atât mai mult o relație de cauzalitate – între viața internă a SUA și soarta libertății pe Pământ.

Tinerețea democrației în unele țări

Motivația consolidării democrației pe plan intern este aceea că e un lucru bun în sine. Faptul că ea ar influența câtuși de puțin situația din exterior a devenit unul dintre acele precepte care supraviețuiesc numai datorită repetiției.

Această franciză universală a apărut abia acum vreun secol. Republici bine consolidate precum India și America au trecut prin episoade precum Urgența [stare de urgență impusă în India în 1975-1977, marcată de arestarea opozanților, cenzura presei și milioane de sterilizări forțate – n.trad.] și Jim Crow [segregarea rasială în SUA – n.trad.] înainte de recidivele lor mai recente.

La 39 de ani, eu însumi sunt mai bătrân decât unele democrații europene. O știre cu adevărat senzațională ar fi aceea că sistemul liberal nu se află sub asediu.

Deprimarea în fața declinului său e cât se poate de normală. Uimirea că el încă supraviețuiește e mai potrivită.