Politica Guvernul Orban din aceste zile este din ce în ce mai greu de înțeles: pe o parte ne anunță adoptarea unei Ordonanțe de Urgență, prin care să creeze cadrul legislativ pe care să se bazeze Planul Naţional de Relansare şi Rezilienţă, pentru atragerea de fonduri europene.

Apoi suntem anunțați de ministrul de resort, Marcel Boloș, de aprobarea de către Comisia Europeană a unui miliard şi jumătate de euro pentru autostrada Sibiu-Piteşti şi pentru managementul dezastrelor.

„Banii europeni bine investiţi, nu doar cheltuiţi, reprezintă acum principala resursă de dezvoltare ireversibilă pe care România o are la dispoziţie”, ne asigură ministrul Fondurilor Europene.

Iar ministrul de Finanțe, Florin Cîțu, jubilează pe Facebook cu privire la faptul că joi Comisia Europeană a acordat, în cadrul miliardului și jumătate anunțat de Boloș,  875,5 milioane de euro pentru autostrada Sibiu-Piteşti, care va fi construită astfel cu fonduri europene.

De cealaltă parte, Finanțele au reluat în septembrie cursa galopantă a îndatorării, anunțând, după sumele mai mici din august, un nou plan lunar de împrumuturi în preajma pragului de 5 miliarde de lei, așa cum s-a întâmplat, în afară de excepția deja pomenită, în fiecare lună a lui 2020.

Scopul împrumuturilor, ca de fiecare dată: acoperirea deficitului bugetar și rostogolirea datoriei publice. Care deficit bugetar și datorie publică devin din ce în ce mai de speriat, sau, ca să ma exprim în termeni de specialitate, mai puțin sustenabile.

Dar, în toiul acestei exuberanțe, acestei abundențe de fonduri europene, cele mai multe sprâncene sunt ridicate de inițativa Guvernului Orban de schimbare a Legii 173/2020 privind interzicerea pentru 2 ani a înstrăinării participațiilor statului.

Liberalii vor să modifice Legea, printr-o ordonanță de urgență, astfel încât, dacă nu pot vinde acțiunile companiilor de stat, să treacă la negoțul cu activele acestora.

Mai precis, să reia politicile privind privatizarea companiilor de stat prin vânzarea de active, care au pus la pământ industria națională și economia în ansamblul ei, după 1990.

Deci companiile strategice să rămână ale statului, care ar urma să administreze doar niște entități birocratice, secate de miezul cu adevărat valoros, activele lor, ce urmează să fie valorificate de Guvernul Orban.

Dar de ce această măsură la prima vedere disperată, nu are Guvernul bani?

Iar ”dezvoltarea ireversibilă” pe care ne-au anunțat-o guvernanții pare mai degrabă că se va transforma într-o subdezvoltare ireversibilă.

Să vinzi cele mai importante companii de stat, în contextul internațional actual, este pur și simplu de neînțeles, este o măsură ce nu poate fi justificată decât prin două argumentații: ori Guvernul are nevoie disperată de bani, ori avem de-a face cu o abordare ultra-dogmatică, ce pune interesul național în plan secund.

Ar mai exista, totuși, o a treia posibilitate.

Guvernul României se pare că se confruntă cu o problemă inedită în aceste zile: nu are plase suficient de mari ca să strângă șuvoiul de euro pus la dispoziție de Uniunea Europeană.

În consecință, e nevoie să mai vândă din activele companiilor de stat, să facă rost de bani, din care să facă plase și năvoade.