Cu puţine excepţii, media sau comentatori de tot felul, ca să nu mai spun de diverşi purtători de cuvânt ai interesului naţional, au tratat încercarea de privatizare a Cuprumin ca pe o tentativă de trădare la nivel înalt. Agitaţi de prezentările patriotice, români de toate culorile au simţit cum li se scurge printre degete minereul de cupru proprietate naţională, deci al şi lor. Sunt absolut sigur că, dacă ar fi fost posibil, românii ar fi ales ca în loc de privatizare să se dea câte o basculantă de minereu la toată lumea şi cu asta basta. Ce business frate? Care investiţii? Deşi în spaţiul public au fost şi mai sunt voci care argumentează raţional ce înseamnă şi care sunt efectele pozitive ale privatizărilor, lipseşte un fel de definiţie, o înţelegere universal valabilă a fenomenului. Exemplul Cuprumin este perfect.
Ministerul Economiei şi Guvernul au dat înapoi de la privatizare (se pare că nu acceptă nicio amânare a termenilor conveniţi în acordul cu Roman Copper) deşi, teoretic, statul realizase un deal excepţional. Cuprumin în sine este o afacere bună pe fondul estimărilor pozitive aproape generale cu privire la evoluţia preţului cuprului pe termen mediu şi lung. De altfel, la licitaţie a participat şi o companie galonată, australienii de la Oz Minerals, care au avut un an 2011 foarte bun,  încheiat cu un profit brut de aproape un miliard de dolari şi cu o balanţă de cash senzaţională. Oz Minerals tocmai a achiziţionat în Australia, cu puţin peste 200 mil. dolari, un zăcământ, Carrapateena, asemănător cu cel de la Roşia Poieni. Nu ştiu exact câţi paşi a făcut în licitaţie Oz Minerals dar probabil că a fost competitorul care a dus preţul Cuprumin la 200,8 mil. dolari. Asta înseamnă pentru mine că la Cuprumin se pot face afaceri, seriozitatea australienilor neputând fi pusă la îndoială. Iar faptul că s-au oprit la un moment dat înseamnă că totuşi afacerea Cuprumin nu e chiar atât de senzaţională încât să merite un preţ exorbitant. Vorbim de calcul rece, iar cifrele nu mint.
Că a căştigat un SVP, adică o companie înfiinţată cu un scop unic (achiziţia Cuprumin în cazul nostru), o practică comună în achiziţii şi fuziuni, nu înseamnă nimic. De obicei când anunţă achiziţii cotaţia acţiunilor unei companii publice scade şi atunci marile firme de pe bursă folosesc uneori aceste vehicole speciale când ies la cumpărături. La fel, SVP-urile mai sunt folosite atunci când investitorii din spatele lor nu au toţi banii necesari tranzacţiei şi plănuiesc să meargă pe la finanţatori cu contractul în mână pentru a strânge sumele de care au nevoie. Este posibil ca Roman Copper să fi participat la licitaţie pentru a o “trânti”, jucând pe mână cu unul dintre ceilalţi ofertanţi pentru a scoate din joc vreun competitor serios. Nu ştiu care din variante este corectă, însă toate fac parte dintr-o realitate de business banală, în care statul român ar fi avut şansa să facă un ban bun.
Probabil că, după reacţia opiniei publice, multă lume de la Ministerul Economiei a răsuflat uşurată când Roman Copper n-a venit cu banii în termenul agreat. Tocaţi o lună de zile pentru că vând ţara, întorşi pe toate feţele şi suspectaţi de comisionare a preţului, oficialii ministerului s-au grăbit să anunţe organizarea unei noi licitaţii. Îndrăznesc să spun că n-o să mai obţină niciodată 200 mil. dolari pe dezastrul de la Roşia Poieni (aici preşedintele Băsescu are dreptate; profiturile declarate de companie sunt trase din pix de dragul indicatorilor). Pur şi simplu oficialii s-au temut să negocieze încă un pic cu câştigătorii licitaţiei, riscând să rateze o afacere bună de frica scandalului public.
În cel mai rău caz, Cuprumin o să rămână a statului. Pe lista de cheltuieli a statului, ca să fiu mai exact. România nu mai are industrie, deci “resursa strategică” o să aducă profit maxim traderilor, cuprul nu poate fi folosit decât la export. În curând, necesitatea investiţiilor şi ceva creanţe nerezolvate o să facă activitatea Cuprumin neprofitabilă. Ce înseamnă asta? Vom plăti cu toţii, “proprietarii zăcământului de miliarde”, pentru ca industria chineză să funcţioneze cu cuprul “nostru” şi un trader să plătească cinci salarii. La fel cum o facem, de exemplu, la Oltchim, companie care este şi ea pe lista de privatizări şi atârnă cu jumătate de miliard de euro pe bugetul statului. Să vedeţi aici ce frumuseţe de cor “Nu ne vinem petrochimia!”, având în vedere că niciun om de afaceri cu capul pe umeri n-ar scoate un euro din buzunar pentru gaura neagră de la Râmnicu Vâlcea şi probabil statul va trebui s-o vândă în contul plăţii datoriilor.