În comparație cu războiul mondial din 1914-1918, desfășurările conflagrației din 1939-1945 au depins infinit mai mult de factorul petrol. Potențialul aviației și al armamentelor motorizate a sporit enorm față de trecut, reclamând cantități imense de combustibil lichid. Alături de hrana trupelor, asigurarea combustibilului pentru motoarele care mijlocesc deplasările lor ca și înălțarea în văzduh a avioanelor apare ca o grijă primordială, scrie Gheorghe Buzatu în lucrarea sa "O istorie a petrolului românesc".

Războiul nici măcar nu depășise faza sa europeană, că mirosul de petrol devenise extrem de persistent. "Războiul planetar, cu atât mai mult, avea să releve rolul major al combustibilului lichid, recunoscut necondiționat rege al ostilităților generale", notează istoricul. Finalul războiului a subliniat acest lucru: statele care nu au dispus de această resursă au fost înfrânte.

La rândul său, Rene Sedillot, în lucrarea sa "Istoria petrolului" (1979), comenta: "De la început e limpede că, în desfășurarea conflictului, petrolul va lucra pentru victoria națiunilor care îl au deja, pentru înfrângerea națiunilor lipsite de el. Jocurile sunt făcute. Singura șansă a Germaniei — sau a Japoniei — ar fi un război fulger victorios: ele ar trebui să triumfe în câteva săptămâni sau în câteva luni. Altfel lipsa petrolului le-ar anula orice speranță de succes. Sau ar trebui să acapareze cât mai repede zăcăminte importante — Caucazul în cazul germanilor, Indiile Olandeze în cazul japonezilor. Fără ele, cauza lor este pierdută". Și așa a și fost.

În bătălia declanșată, România, ca subiect, dar mai ales ca obiect, a avut un rol indiscutabil. Potrivit statisticilor vremii, România deținea 2,2% din producția mondială de țiței brut, fiind al doilea producător din Europa și al șaselea din lume, după SUA, URSS, Venezuela, Iran-Bahrein și Indiile Olandeze, mai scrie Gheorghe Buzatu.

Documentele editate după război au subliniat rolul major pe care l-a avut problema petrolului românesc în marile decizii militare și politico-diplomatice ale taberelor care s-au înfruntat pe câmpurile de luptă. Dintr-o multitudine de informații, reținem declarația făcută de Hermann Goring, mareșalul Reichului nazist, în cursul întrevederii de la Berlin, din 26 noiembrie 1941, cu Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri și titularul Afacerilor Străine ale Bucureștilor, și anume că petrolul, după jertfa de sânge pe Frontul de Est, reprezenta "cea mai de preț contribuție pe care România o poate aduce în slujba cauzei comune (adică a Axei Berlin-Roma-Tokyo)".

Buzatu a ținut să precizeze că al doilea război mondial nu a izbucnit pentru petrol, însă lipsa cronică a materiilor prime și a combustibililor a avut un rol determinant. "A fost, așadar, un război și pentru petrol, tot astfel precum, în perspectiva ostilităților, anterioare datei fatidice de 1 septembrie 1939, toți potențialii beligeranți s-au preocupat să-și asigure rezervele de țiței necesare pentru duelul armat", notează autorul.

El relatează pe larg cum Germania a încercat, în debutul celui de-al Doilea Război Mondial, să atragă România de partea sa pentru a-i controla și folosi resursele de petrol.

"Nu este nevoie de argumente pentru a demonstra că interesele Reichului, aflat în expansiune, se îndreptau spre cerealele și petrolul României. Acest lucru a rezultat cu prisosință din negocierile economice româno-germane inițiate la 26 octombrie 1938 și finalizate la 10 decembrie 1938 printr-un acord ce admitea ca, în schimbul importului de armament, petrolul livrat Germaniei să reprezinte 25% din totalul exporturilor românești. Ceea ce, sub raport cantitativ, nu însemna prea mult, dacă avem în vedere că pretențiile de atunci ale Reichului erau de aproximativ 400.000 tone pe lună, iar România nu-i livra în medie decât 61.000 tone/lună. Oricum, în condițiile marcate de reacțiile Marii Britanii și Franței, toamna anului 1938 a constituit momentul în care Germania — așa după cum a demonstrat istoricul elvețian Philippe Marguerat — a declanșat ofensiva diplomatică "destinată să-i consolideze poziția în economia românească și să-i asigure monopolul exporturilor de petrol românesc".

Parteneră a Germaniei în Pactul anticomintern (din 1937) sau în Pactul de oțel, Italia nu a fost mai puțin avidă de resursele de "aur negru" ale României. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa est-centrală era considerată de Germania și Italia ca făcând parte din categoria zonelor de mare interes", scrie istoricul.

El amintește că nu mai puțin interesantă era sinteza "Petrolul românesc" din 11 aprilie 1939 și semnată de un anume Dr. F/F. Autorul investiga evoluția industriei române de petrol după anul 1900 (producție, rafinare, desfacere), valoarea resurselor (între 60 și 120 milioane de tone), exporturile în 1913 și 1921-1938 în Germania, Italia, Marea Britanie și Franța. Un capitol anume era rezervat politicii petroliere în România, reținându-se în context situația capitalurilor investite până la 1914-1916, interesele germane (prin Deutsche Bank, Disconto-Gesellschaft, Dresdner Bank și Bankverein, la Steaua Română, Concordia, Rafinăria Vega, Creditul Petrolifer sau Regatul Român), preponderența anglo-franceză după Convenția de la San Remo, capitalurile investite în epoca interbelică (1921 — 2,2 miliarde lei; 1931 — 13,2 miliarde lei), lista principalelor societăți (situația lor financiară și dependența față de firmele mamă), în mod concret: Astra Română/Royal Dutch-Shell; Unirea/Phoenix Oil and Transport Co., Londra; Dacia/România Petroleum Syndicate, Ltd., Londra; Danube Oil Trading Company of România, Ltd., Londra; Româno-Americană/Standard Oil Company of New Jersey; Concordia/Petrofina; Colombia/Omnium International de Pétroles SA, Paris; Româno-Belgiana/Grup franco-belgian; Foraky Românească/Porgefina și Foraky SA, Belgia; Foraj Lemoine/Grup belgian; IRDP/Petrol Block și SIPER, Paris; Prahova/ AGIP, Roma; Steaua Română/Grup român și franco-britanic; Creditul Minier/Grup român majoritar; Redevența/idem; Petrol Block/idem.

"Potrivit convingerii noastre, documentele examinate sunt pilduitoare pentru descoperirea intențiilor celui de-al III-Iea Reich față de România în perspectiva războiului mondial. Credem că soluția războiului nu mai era exclusă la Berlin cu începere din martie-aprilie 1939, fiind impusă de necesitatea de-a captura resursele române de petrol. Să reținem, de asemenea, că, admițându-se calea militară de 'soluționare' a problemei, Comandamentul Suprem al Wehrmachtului impunea un plan de acțiune care să nu se soldeze cu distrugerea zonelor petroliere", a subliniat Buzatu.

O altă sursă care atestă același lucru este istoricul francez Raymond Cartier, care, în opera sa "La Seconde Guerre mondiale, I, 1939-1942", a reținut declarația lui Hitler în sensul că, fără petrolul românesc, "Germania nu ar putea continua războiul; trebuie pus la adăpost de pericolul rusesc".

De asemenea, un alt reputat istoric, George Brătianu, a evidențiat în același context că România, țară "esențial agrară", căpătase, exclusiv datorită petrolului, o "importanță cu adevărat mondială" ("Roumanie et Hongrie. Considerations demographiques et economiques").

A venit apoi destrămarea României Mari, în 1940. Prin ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei, a Ținutului Herța și a unor ostroave pe Dunăre, forțele Armatei Roșii s-au apropiat nepermis de mult, din punctul de vedere al lui Adolf Hitler, de regiunea Ploieștiului. Faptul era cu atât mai straniu cu cât avansul sovietic se realizase cu acordul Führerului! Italia, chiar până și Germania, s-au simțit amenințate de riscul pierderii petrolului românesc, se arată în izvoarele perioadei. Tot în acel an, Germania trimite o misiune în România pentru a apăra petrolul românesc de posibilele atacuri ale Angliei.

La fel, de cealaltă parte a baricadei, Aliații au privit îndeaproape situația petrolului românesc, cunoscându-i importanța.

"Se înțelege că, în fluxul de informații cu care era bombardat Washingtonul, un loc de seamă era rezervat ori privea industria petrolului din România, mai ales că autoritățile nord-americane au interpretat corect rolul Bucureștilor în aprovizionarea cu combustibil lichid a unei Germanii, care, în ciuda succeselor militare deosebite din faza 1939-1942 a războiului mondial, rămânea "flămândă de petrol". Nenumărate au fost rapoartele ce identificau obiectivele militare din România, iar, între ele, se impuneau zona Ploiești și Valea Prahovei", mai scrie Gheorghe Buzatu.

Așa că Aliații au mirosit repede faptul că lipsa petrolului românesc ar fi constituit o lovitură serioasă pentru mașina de război germană.

Și acum să amintim un moment foarte important din istoria celui de-al Doilea Război Mondial, și anume raidul aviației aliate asupra Ploieștilor din 1 august 1943 (denumirea-cod: Tidal Wave/Valul nimicitor).

"Bombardarea capacităților de producție, rafinare și transport în și din preajma Ploieștilor, România, reprezintă de departe cel mai strălucit mijloc de a provoca un dezastru imediat economiei de țiței a Axei și, în consecință, efortului de război al Axei. Producția de petrol a României se ridică la aproximativ 6.000.000 tone anual. Această producție reprezintă 35% din totalul producției de combustibil al Axei (inclusiv produsele sintetice și substitutele) și 70% din totalul producției de petrol brut. Fără producția României de 500.000 tone lunar, Europa nazistă ar rămâne cu numai 900.000 tone lunar să confrunte un consum total care n-ar putea fi mai mic de 1.400.000 tone lunar, atunci când așteptata ofensivă de vară începe. Dacă producția de petrol românesc ar fi distrusă, Germania ar fi constrânsă să apeleze la stocurile ei de rezervă, care ar fi practic epuizate în patru luni. Ca o consecință a acestei situații, dacă Germania ar fi privată de tot petrolul românesc, poziția petrolieră a Axei ar deveni rapid atât de dezastruoasă încât s-ar interfera în mod serios cu continuarea conducerii militare a operațiunilor pe o scară majoră", mai scrie Buzatu, citând microfilme ale americanilor.

Pentru executarea operațiunii Tidal Wave a fost desemnată Forța aeriană americană IX, cu baza în Africa de Nord, în zona Benghazi. Antrenamentele grupurilor de aviație din subordine s-au desfășurat, într-un ritm susținut, asupra unui "fals Ploiești", mai ales în ultima decadă a lunii iulie 1943, toate țintele vizate fiind "atinse" într-un timp pe deplin satisfăcător. Finalmente, operațiunii i-au fost destinate 178 de bombardiere de tipul Liberator B-24 (pe care s-au îmbarcat, în total, 1.761 de americani, plus un canadian și un britanic), împărțite în mai multe grupări — Liberando, în față, Traveling Circus, Pyramiders, Eight Balls și Sky Scorpions—, fiecare având de atins obiective distincte: White 5 (rafinăria Colombia Aquila) și Blue (rafinăria Creditul Minier — Brazi); White 2 (rafinăria Vega, societatea Concordia) și White 3 (rafinăriile Orion, Speranța și Standard, Petrol Block);White 1 (rafinăria Româno-Americană, adică Petrotel de astăzi), White 4 (rafinăria Astra Română) și Red (rafinăria Steaua Română — Câmpina).

În zorii zilei de 1 august 1943 s-a dat semnalul de zbor. În pofida tuturor precauțiilor (secretul absolut al misiunii, interzicerea convorbirilor radio, zbor la joasă altitudine pentru a se preîntâmpina depistarea radar etc.), de îndată ce forțele pentru Tidal Wave și-au luat zborul de la Benghazi cu direcția Ploiești, nemții au aflat imediat: un post, necunoscut serviciilor secrete aliate, instalat lângă Atena, a interceptat transmisiunile Forței Aeriene IX. În aceste condiții, impresionanta "Armadă" aeriană a fost ținută de nemți sub supraveghere pentru a i se afla destinația (Viena, Sofia, Atena?), iar, la trecerea Dunării, un avion de pază românesc o interceptează, profilându-se un nou obiectiv — București. S-a dat alerta generală. Surpriza nu mai putea fi realizată. A intervenit și un alt element: două dintre grupări (Liberando și Traveling Circus) au confundat, la "poarta de intrare" de la Târgoviște, direcția, virând spre București, abia apoi revenind spre Ploiești.

Atacul bombardierelor americane asupra rafinăriilor din Ploiești și Câmpina s-a declanșat în jurul orei 13:45 (ora locală), prelungindu-se 27 de minute. Unele obiective au fost integral ratate: "nava amiral" a grupului, Liberando survolează obiectivul White I (rafinăria Româno-Americană, actualul Petrotel), fără să-l atingă. La acea dată, rafinăria era proprietatea companiei americane Standard Oil Co. și s-a speculat faptul că a fost menajată în mod voit, raidul lovind în schimb rafinăriile engleze, franceze sau belgiene. Și, într-adevăr, obiectivele Red (rafinăria Steaua Română din Câmpina) și White 4 (rafinăria Astra Română) au fost atinse, suferind pierderi în proporție de 20-30%, oricum inferioare Creditului Minier (Blue), creditat cu distrugeri în proporție de 75%.

Elementele neprevăzute intervenite s-au conjugat cu o eroare de apreciere comisă de americani înainte de declanșarea lui Tidal Wave: ei nu au stabilit cum se cuvine ori au ignorat capacitatea și posibilitatea practică de ripostă a forțelor române și germane de apărare în regiunea Ploiești, mai relatează istoricul Gheorghe Buzatu. Deși înainte de 1 august 1943 în tabăra aliată toată lumea fusese de acord că Ploiești devenise "un colosal cuirasat terestru, armat pentru a rezista celui mai teribil atac aerian", această realitate nu a fost tratată ca un avertisment, astfel că pierderile înregistrate de americani aveau să fie foarte grele.

Ele au fost comunicate Congresului SUA la 16 august 1943, de către președintele F. D. Roosevelt: 53 de avioane distruse, 37 grav avariate, altele ajunse pe diverse aeroporturi aliate ori neutre și numai 88 revenite la bază, în Benghazi, dar și acelea avariate în proporție mare. Importante au fost pierderile echipajelor; din 1.726 aviatori aliați angajați în lupta deasupra zonei petrolifere, 310 au murit, 130 au fost răniți, 108 au fost făcuți prizonieri, iar 79 internați în Turcia.

Așa că, în raport cu pierderile suferite, pagubele provocate de americani la 1 august 1943 nu au fost foarte importante, mai notează istoricul, iar remedierea obiectivelor atinse a fost posibilă în scurt timp.

Semieșecul suferit i-a determinat pe Aliați ca, în perioada 2 august 1943-4 aprilie 1944, să suspende bombardamentele aeriene asupra zonei petrolifere. Ele aveau să fie reluate sistematic în după-amiaza de 5 aprilie 1944, prelungindu-se până în august 1944, fiind atinse rafinăriile Astra Română, Româno-Americană, Vega, Orion, Colombia, Creditul Minier, Standard, Xenia.

După terminarea operațiunii Tidal Wave, ambele părți au procedat la analiza evenimentelor și la evaluarea pagubelor. Din partea română, la numai câteva zile după atac, s-a întocmit o dare de seamă detaliată, înregistrându-se: pagube 52.537 de tone de produse petroliere din stocuri, dar salvate 121.265 de tone; rafinării lovite, în ordine, Steaua Română, Creditul Minier, Colombia, Astra Română, Vega și Orion, pentru care valoarea totală a pagubelor a fost estimată la minimum 6 miliarde lei.

În ceea ce-i privește pe americani, aceștia au fotografiat zona petroliferă între 3 și 19 august 1943. Un prim raport, întocmit de serviciul secret al Armatei americane, la 21 august 1943, se dovedea peste măsură de optimist: se aprecia că rafinăriile Steaua Română și Creditul Minier fuseseră în întregime distruse, iar altele (Astra Română, Vega, Româno-Americană și Unirea) fuseseră "serios atinse". Se aprecia că, pentru reparații, termenul minimum era de șase luni, în timp ce o jumătate din producția de țiței a României fusese pierdută pentru un an de zile. Mai apoi s-a revenit, precizându-se că o "interpretare completă" era de așteptat după analiza informațiilor prelucrate în baza fotografiilor stereoscopice executate după raid.

AGERPRES