Cum ar putea câștiga SUA un al doilea război rece?
Ea nu era deținută de CIA. Și nici nu era produsul DARPA [agenție de cercetare militară – n.trad.] sau al laboratoarelor de armament din Los Alamos. Era vorba de comunism, scrie nytimes.com
Comunismul a ajutat Occidentul, întrucât împovăra statul rus imperialist cu un sistem economic detestat și nefuncțional care nu putea face față rivalilor săi cu piețe libere. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” – gluma prin excelență rusească despre munca în paradisul muncitoriesc – explică foarte bine de ce un regim cu zeci de mii de focoase nucleare a decăzut până s-a stins.
Acum intrăm în al doilea război rece, de data aceasta cu China. E concluzia ce poate fi trasă de pe urma întâlnirii SUA-China de luna aceasta de la Anchorage, la care ambele părți au clarificat că au nu numai interese contradictorii, ci și valori incompatibile. Secretarul de stat Antony Blinken a acuzat fățiș China că amenință „ordinea bazată pe reguli care menține stabilitatea globală”. Yang Jiechi, omologul său chinez, i-a replicat că SUA trebuie să „înceteze să-și promoveze propria democrație în restul lumii”.
Câteva zile mai târziu China și Iranul au semnat un pact strategic pe 25 de ani în valoare de 400 de miliarde de dolari care prevede dezvoltarea comună de armament și partajarea de informații. În ce privește contestarea „ordinii bazate pe reguli” conduse de SUA, cu greu ar putea exista un gest mai fățiș.
Poate că lucrurile se vor ameliora. Dar ar fi o nesăbuință să contezi pe așa ceva, și cu atât mai mult să presupui că un comportament conciliatorist al administrației Biden va face orice altceva în afară de a încuraja Beijingul. Despre administrațiile Trump și Obama se poate spune orice numai nu că au provocat China să zdrobească democrația din Hong Kong, să-i oprime pe uigurii din Xinjiang, să violeze dreptul internațional în Marea Chinei de Sud, să ajute Coreea de Nord să ocolească sancțiunile internaționale, să folosească forța militară pentru a-și intimida vecinii sau să poarte campanii de război cibernetic și spionaj industrial împotriva unor ținte americane – inclusiv a acestui ziar – la o scară până acum de neimaginat.
Deci merită să ne gândim care ar putea fi de data aceasta, dacă există cumva vreuna, arma noastră secretă – nu puterile evidente de a împovăra China, cum ar fi sancțiunile comerciale și forța navală, ci mai degrabă vulnerabilitățile interne de care regimul nu poate scăpa din cauză că sunt parte a ADN-ului său.
Trei candidați îmi vin în minte
Primul e naționalismul. De când conducerea Chinei a abandonat ortodoxia marxistă, naționalismul constituie unul dintre cei doi piloni ai legitimității regimului (celălalt e creșterea nivelului de trai). Naționalismul explică ferocitatea Chinei când vine vorba de revendicările ei maritime și teritoriale față de vecini, de înarmarea ei masivă, de escaladarea amenințărilor la adresa Taiwanului sau de obiceiul de a-și epuiza capitalul de simpatie chiar și în țările pe care încearcă să le momească.
Dar problema cu naționalismul agresiv e reacția vecinilor. Japonia s-a apucat și ea să se înarmeze serios, cu gândul în primul rând la China. Australia acționează, un pic cam stângaci, pentru a limita influența chineză. Vietnamul se apropie tot mai mult de SUA. Washingtonul nu are nevoie să încurajeze naționalismul pentru a beneficia de pe urma lui. Dar cel mai bun lucru pe care-l poate face administrația pentru a-și consolida acest angajament discret este să revină în acordul comercial Parteneriatul Trans-Pacific, la care administrația Trump a renunțat în mod neinspirat.
Al doilea e politica cultului personalității. Xi Jinping și-a consolidat puterea cum nu a mai făcut nici un alt conducător după Mao Zedong. Din anumite puncte de vedere acest lucru a făcut autoritarismul chinez mai eficient, în moduri care pot părea de invidiat, comparativ cu guvernarea nesigură a Vestului în fața unei crize precum pandemia.
Dar Xi nu poate scăpa de vulnerabilitatea inerentă a unei puteri ultra-centralizate. Cu cât un om deține mai multă putere, cu atât mai vulnerabil va fi întregul regim la erorile lui de judecată. Cu cât va încerca mai mult să proiecteze o imagine de invincibilitate, cu atât mai probabil e ca el să se izoleze de informațiile neplăcute dar necesare. Și cu cât el retează mai abitir canalele interne ale dizidenței, cu atât mai mult încurajează fix acel gen de nemulțumire ideologică și politică pe care el caută să o strivească. Xi e cel care îi creează pe opozanții și inamicii care ar putea aduce într-o bună zi căderea regimului.
În fine, în China există o campanie tot mai amplă de reglementare, monitorizare și controlare a lui Dumnezeu – nu în sensul de forță superioară, ci în cel de voce lăuntrică.
Conducătorii Chinei (inclusiv cei vizibil mai liberali) au fot întotdeauna feroce în reprimarea mișcărilor spirituale și religioase – indiferent că vorbim de Falun Gong, islam, budismul tibetan sau cultele independente din China – întrucât religia cultivă o conștiință morală separată de controlul politic.
Însă conștiința morală nu e vreun lucru pe care orice guvern din istorie să-l fi putut constrânge, acesta fiind și motivul pentru care Vestul poate fi considerat înțelept pentru că a adoptat principiul libertății religioase. Iar Joe Biden ar trebui să evidențieze această diferență esențială față de Xi cu fiecare ocazie pe care o are, inclusiv invitându-l pe Dalai Lama la Casa Albă, precum și alți lideri ai unor culte din China.
Nimic din toate cele de mai sus nu e menit a susține că îngrădirea Beijingului nu va necesita și construcția activă de alianțe, exercitarea de presiuni economice și conservarea unui factor de descurajare militară semnificativ. Dar, imaginându-ne cum am putea aduce al doilea război rece la un deznodământ pașnic, nu strică să iei în calcul modul în care regimul chinez ar putea deveni un partener la propria sa prăbușire.
