Și totuși, cu toată puterea și bogăția acumulate de China și Japonia, din 1800 și până în prezent niciuna dintre țări nu a devenit suficient de puternică pentru a-și putea proclama supremația în regiune. Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltarea Chinei și a Japoniei s-a produs în funcție de dorințele puterilor externe. Japonia a încercat să rupă rândurile și aproape că a făcut-o în timpul celui de-al doilea Război Mondial, dar a fost în cele din urmă împiedicată de Statele Unite. China, ‘unsă’ deja de mulți drept o mare superputere a lumii, rămâne o țară divizată.
Această stare de lucruri începe să se schimbe, iar confruntarea dintre SUA și Coreea de Nord pe tema programului nuclear al Phenianului ne arată cât de mult. SUA nu doresc o Coree de Nord — stat sărac, totalitar cu circa 25 de milioane de locuitori subnutriți și izolați — care să obțină arme nucleare capabile să lovească teritoriul SUA și au amenințat Phenianul în toate felurile posibile. Și totuși, Phenianul rămâne de neclintit și face acest lucru nu pentru că (președintele nord-coreean) Kim Jong Un ar fi nebun, ci pentru că știe că va rezista, fie ce-o fi.
Din punctul de vedere al lui Kim, sunt doar două moduri de a obliga Phenianul să pună capăt dezvoltării programului său nuclear: SUA fie distrug regimul, fie îl conving că a continua testele va pune sub semnul întrebării înseși supraviețuirea țării. Dar pot oare SUA să înlăture regimul lui Kim sau măcar să facă Phenianul să creadă că pot face asta? SUA pot înlătura regimul de la Phenian în două feluri. Primul — utilizarea de către SUA a propriului arsenal nuclear extins — ar crea un precedent asupra folosirii armelor de distrugere în masă pe care Washingtonul nu ar dori să-l creeze. Al doilea — o invazie la scară largă și ocuparea Coreei de Nord — ar fi o povară chiar și pentru capacitățile SUA și s-ar putea să nu aibă efectul scontat. SUA i-ar putea învinge pe nord-coreeni pe câmpul de luptă, dar așa cum au arătat-o războaiele din Vietnam și Irak, înfrângerea inamicului în bătălie nu înseamnă același lucru cu a obține victoria. Și mai este, desigur, chestiunea Chinei, care a sărit în ajutorul Phenianului în 1950, ultima dată când SUA au luptat în Peninsula Coreea, și ar putea s-o facă din nou dacă SUA recurg la un atac preventiv masiv asupra Coreei de Nord.
Loviturile militare limitate sunt o altă posibilitate însă, oricât de atractive ar fi din punct de vedere politic, ele pot doar întârzia, nu distruge, programul nuclear nord-coreean. Și cu siguranță ar spori credibilitatea Phenianului. Orice atac care nu reușește să înlăture regimul politic va fi folosit ca propagandă, ‘vândut’ ca o victorie nord-coreeană împotriva ‘imperialiștilor americani care se comportă ca niște gangsteri’.
Aceasta este limita de sus și de jos a puterii americane. În întreaga lume, SUA s-au preocupat să adopte o politică externă care nu se bazează pe intervenție americană directă, ușor de spus, greu de făcut, mai ales când în joc este posibilitatea izbucnirii unui război nuclear. Degeaba analiștii insistă că Phenianul nu va folosi niciodată armele nucleare pentru că și-ar putea atrage propriul sfârșit. Nu analiștii iau deciziile și nu analiștii trăiesc cu povara unei decizii greșite.
În aceasta constă ingeniozitatea strategiei nord-coreene. Scopul este să incite SUA să reacționeze la comportamentul său și apoi să folosească aceste reacții pentru a obține sprijin. Iar strategia dă roade. SUA au declarat în repetate rânduri că nu vor permite Coreei de Nord să dețină arme nucleare. Dacă Phenianul obține arma nucleară, atunci ce mai reprezintă garanțiile de securitate americane? Dacă SUA atacă Phenianul fără să distrugă regimul lui Kim, atunci Coreea de Nord poate susține că i-a înfrânt pe ‘imperialiști’. Dacă SUA sunt de acord să-și retragă forțele din Coreea de Sud în schimbul încetării testelor cu rachete nord-coreene, atunci Phenianul este cu un pas mai aproape de scopul său final: unificarea Peninsulei Coreea sub regimul nord-coreean.
În orice scenariu, concluzia este aceeași: SUA de unele singure nu își pot impune condițiile în Asia de Est. Nu pot îngenunchia Coreea de Nord. Nu pot obliga China să facă ceea ce China nu vrea să facă. Nici măcar nu-și pot convinge aliatul, Coreea de Sud, să pretindă că opțiunea atacului preventiv este pe masă. Japonia este cu ochii pe SUA și pe ceea ce SUA nu pot face și, pentru prima dată din 1945, își pune o întrebare deloc liniștitoare: Cum arată politica niponă dacă Tokyo nu se poate baza pe garanțiile de securitate americane?
SUA au vărsat sânge și au cheltuit sume uriașe pentru a crea o rețea de alianțe în Asia de Est pentru a împiedica orice țară din regiune să le pună sub semnul întrebării supremația. Astfel că cea mai mare putere regională, China, nu Coreea de Nord, este cea care testează strategia americană. Deja un colos economic, China își dezvoltă rapid capacitățile militare, iar liderul de la Beijing, Xi Jinping, intenționează să purceadă la o transformare de proporții a economiei chineze care, dacă va avea succes, va ajuta China să devină autosuficientă și stabilă din punct de vedere politic, cum nu a fost nicicând în ultimele patru veacuri. China mai are un drum lung de parcurs, dar pe termen scurt, puterea Chinei este în creștere, iar incursiunile Beijingului în mările Chinei de Sud și de Est, investițiile sale strategice din întreaga Asie și dezvoltarea permanentă a forțelor sale navale validează această putere în creștere.
Această ascensiune va face în mod inevitabil ca Beijingul să intre în conflict cu Tokyo. Un astfel de conflict nu este o noutate, dar condițiile pentru conflict sunt diferite de această dată. Din start, China și Japonia sunt amândouă puternice. La începutul secolului al XX-lea, Japonia era cu mult mai puternică decât China. În prezent, este greu de spus care dintre cele două țări este mai puternică. Populația Chinei este mult mai mare, dar Japonia este mai stabilă și se laudă cu capacități militare și tehnice mai performante. Acestea sunt premisele unei rivalități între două țări aflate cam la același nivel.
Mai mult, China și Japonia nu se mai tem că ar putea fi cucerite. Poate părea o observație evidentă, dar adevărul este că pentru prima dată de la Revoluția Industrială cele două țări pot lua decizii pe cont propriu. Acum, primele indicii ale unei competiții sino-nipone pentru Asia încep să iasă la suprafață. Ignorați lucrurile pe care premierul nipon Shinzo Abe și președintele chinez Xi Jinping și le-au spus unul altuia recent — declarațiile lor caută să ascundă realitatea, nu s-o prezinte așa cum este. Priviți în schimb la felul în care acționează. China investește capital politic și financiar semnificativ în Filipine în încercarea de a ademeni Manila de partea sa și de a o îndepărta de SUA. Japonia este și ea prezentă acolo, cu sprijin și ajutoare militare, dar și cu stimulente de ordin economic. China urmărește un potențial strategic în cultivarea relației cu Myanmar, dar nici Japonia nu se lasă mai prejos, promițând investiții și ajutoare fără ‘capcanele’ aflate adesea în spatele ofertelor Chinei.
S-a vorbit mult despre inițiativa chineză One Belt, One Road, o dovadă a PR-ului excelent al Beijingului, și prea puțin despre resuscitarea Parteneriatului Trans-Pacific de către Japonia, care a promis să investească peste 200 de miliarde de dolari în țări africane și asiatice, sau despre inițiative în care sunt implicate Banca de Dezvoltare Asiatică, Agenția de Cooperare Internațională a Japoniei și Inițiativa de Infrastructură a Japoniei. China a reușit să pună pe fugă alte puteri din Marea Chinei de Sud, dar Japonia nu poate fi izgonită din Marea Chinei de Est. Între timp, Japonia susține Dialogul de Securitate în Patru — care reunește SUA, Japonia, India și Australia — pentru a ține puterea Chinei limitată la sfera sa tradițională de influență.
Conflictul va căpăta proporții încet. Contururile sale abia acum prind formă. SUA nu vor dispărea cu totul din Asia — Washingtonul are încă un rol important de jucat și felul în care va gestiona criza nord-coreeană va contribui la definirea pe termen lung a echilibrului de putere din regiune. Dar în următorii câțiva ani, SUA vor atinge limita de sus a puterii lor și, atunci când o vor face, vor urmări o nouă strategie, bazată pe abila manipulare a relațiilor, nu pe forța brută. Și atunci SUA vor descoperi că Japonia și China nu mai sunt rupte de istoria lumii, ci configurează istoria în conformitate cu propriile interese.AGERPRES
