Dacă Bomba Ţarului este considerată cea mai puternică armă nucleară testată de om, creatorul ei, Saharov este cel care, în mod paradoxal, a devenit unul dintre cei mai importanți disidenți din Uniunea Sovietică și un militant anti-nuclearizare.

Povestea celei mai puternice bombe nucleare începe la 10 iulie 1961, când premierul sovietic Nikita Hrușciov a convocat cei mai importanți armatori nucleari ai URSS și le-a spus să reia imediat testele nucleare. După ce se contrase cu tânărul președinte american Kennedy la un summit, la Viena, Hrușciov s-a ambționat, potrivit lui Andrei Saharov, să „arătăm imperialiștilor ce putem face”.

Timp de doi ani, în timp ce URSS s-a alăturat SUA și Regatului Unit într-un moratoriu asupra testelor nucleare, oamenii de știință sovietici, inclusiv Andrei Saharov, „părintele bombei cu hidrogen sovietice”, au dezvoltat și rafinat noi concepte și modele de arme. Acum însă Hrușciov dorea un spectacol care să șocheze și să uimească Occidentul.

La cel de-al 22-lea Congres al Partidului Comunist, din octombrie 1961, liderul sovietic a cerut ceva special, însă nu e clar dacă el sau alții au avansat inițial ideea unei bombe de 100 de megatone care trebuia să fie gata în 4 luni.

La vremea respectivă, cel mai mare dispozitiv pe care l-au testat sovieticii a avut un randament mult mai scăzut, astfel încât pentru a atinge cele 100 de megatone, echipa lui Saharov a folosit gruparea și organizarea.

Prin gruparea a opt sau mai multe bombe mai mici cu hidrogen și împerecherea lor în grupuri de capsule termonucleare de combustibil, se putea construi o bombă uriașă, fără nicio nouă tehnologie. Arma rezultată ar fi fost enormă, neofisticată, dar robustă, iar eșecul nu era o opțiune. Au apărut însă problemele: unicul avion care putea să transporte astfel de încărcături nucleare era bombardierul strategic Tupolev (Tu-95). Dar nu putea efectua misiuni la scară intercontinentală cu arme nucleare atât de mari. În plus securitatea bombardierului ar fi fost pusă în pericol, deoarece nu s-ar fi putut îndepărta la timp de locul detonării.

Prin urmare, echipa de cercetători aa decis reducerea la jumătate a puterii bombei până la echivalentul a 50 de megatone. Doar în teorie, deoarece în urma detonării au rezultat 57 de megatone. D easemenea s-a reuşit reducerea la minim a efectelor radioactive care ar fi rezultat în urma detonării.

Și a venit ziua de 31 octombrie, când Bomba Țarului a fost transportată de bombardierul strategic modificat Tupolev Tu-95 N şi detonată pe insula Novaia Zemlia. La o lună după ce s-a ridicat Zidul Berlinului, Andrei Saharov a decis să înlocuiască oțelul învelișului de uraniu din etapa a treia, reducând randamentul bombei cu 50%. La câteva secunde după detonare, mingea de foc era deja vizibilă de la 250 de kilometri distanță. Globul de foc a crescut în volum, până când a atins un diametru de 20 de kilometri.

După 40 de secunde de la explozie, sfera de foc atinsese deja 30 de km înălțime.

Cu trecerea timpului, mingea de foc a început să se răcească și să ia forma ciupercă nucleară care, în faza finală, a atins un diametru de 90 de km și o înălțime de 65 de kilometri, cât 7 munți Everest puși unul peste altul.

Drept urmare, pentru puterea sa enormă, Big Ivan sau Bomba Țarului rămâne cea mai „curată” armă nucleară testată vreodată.

Se poate spune acum că Bomba Țarului o armă funcțională? Cel mai probabil nu, consideră NI, adăugând că și utilitatea sa militară rămâne una discutabilă.