Și nici nu o să vedem vreo schimbare în comportamentul marilor actori economici, fie aceștia din zona importurilor, fie din zona producției industriale, fie din zona retailului sau zona serviciilor și a intermedierilor financiare așteptând ca piața să se regleze de la sine. E totuși o piață de 200 de miliarde de euro.
Iar
acest fapt se întâmplă din două mari motive: primul motiv este
legislația favorizantă, defectuos realizată și neadaptată la realități. Al
doilea motiv este cunoașterea fenomenelor, metodelor, acțiunilor și
activităților practice, sectoriale de restrângere sau denaturare a
concurenței sau de externalizare a veniturilor cu efect direct asupra
consumatorilor prin folosirea unor prețuri de valorificare la un nivel
ridicat și relativ uniform pe gama de produs, de către inspectorii de
concurență dar și cei din cadrul ANAF
Nu îmi propun sa vă
dezvălui metode, nici eu nu le știu pe toate, am să exemplific câteva,
așa cum am să și prezint care sunt problemele de legislație care, în
opinia mea, trebuie înlăturate.
Sunt convins că
toți, în calitatea noastră de consumatori, ne aflăm în fața unei
situații cvasitotale de “take it or leave it”. De genul: ăsta-i prețul
și cam la fel e prețul peste tot, raportat la tipul de produs, fie că e
vorba de combustibil, de carne, de ulei, de energie electrică, de gaze,
de lapte, de brânză, de medicamente, de telefoane, de cablu tv, de
internet, cam astea sunt dobânzile la credite etc.
Pe
de altă parte, instituțiile statului constată profituri la companiile
care vând produsele și serviciile de care avem nevoie, le impozitează și
mai constată ceva: o diferență enormă între prețul de ofertă primară și
prețul de valorificare către consumator, diferență care însă nu se vede
în profit. Se vorbește mult de externalizarea veniturilor înainte de
impozitare, se discută revoltat de sistemul generalizat prin care marile
companii scot banii din țară, se invocă practici concurențiale
neloiale, se invocă pe de altă parte economia de piață, ni se aruncă
zilnic în față că piața liberă este rezultatul cererii și ofertei și,
undeva, lucrurile se cam opresc.
Și
se opresc pentru că legislația actuală este în așa fel construită să nu
poți face nimic sau mai nimic. Și nu există curajul institutional, prin
unele instituții autonome, de a recunoaște că ceva trebuie schimbat. De
la investigații care să se desfășoare rapid, până la drepturi de
investigare mai diversificate și eliminarea unor restricții de
verificare.
Undeva consider că aici este cheia
în a aduce piața pe făgașul ei normal și nu neapărat taxarea tuturor
companiilor dintr-un sector, ci sancționarea și excluderea celor care
joacă incorect.
Dacă nu stiati, companiile
stabilesc, direct sau indirect, preturile de vânzare și coincidență sau
nu, prea seamană unele cu altele, adică ale concurenței.
Mă
refer la chestia asta, pentru că este o practică interzisă de legea
concurenței, dar care, paradoxal, tot prin legea respectivă devine
licită. O sa explic la sfârșit.
Păi bine dar cu
prețurile ce faci? Ce faci cu carnea de porc care se cumpără în medie
cu 4 lei pe kg si se vinde, în medie, cu 15 lei pe kg (relativ uniform
la toate magazinele de retail)? Ce faci cu laptele care se
achiziționează cu 1 leu si se vinde cu 6-7 lei, cam peste tot? Ce faci
cu creditele care au cam aceeași dobândă?
E
posibilă o înțelegere mutuală, dictată de alți factori decât cei scriși
într-un act, dictată de proceduri pe verticală în companii dar care ia
în calcul prețul concurenței și nu prețul care se naște pe raportul
dintre cerere și ofertă?
Eu
cred că este posibilă și o să mă raportez la o poveste pe care am mai
abordat-o când am scris câteva metode generale despre cum funcționează
multinaționalele.
Nu, nu e cum credeți, adică
să stabilească magazinul cu ce preț vinde, funcție de cerere și ofertă.
Marja de autonomie a oricarui retailer, a oricarui furnizor de servicii
transfrontalier (multinațională) sau a oricărui producător industrial,
inclusiv energetic care face parte dintr-o multinatională este destul de
mică.
Pentru că prețul de listă (oferta de
preț) se stabilește anual și se aprobă nu la nivel de România, ci la
nivel regional sau global. Totul se face foarte bine sistematizat și
procedurizat pe algoritmi clari și cu marje de autonomie bine stabilite
de la nivel global/regional.Propunerile de preț pe item sau
pe categorie de produse vin din local, din operational și au în vedere
cel puțin câtiva factori: care este prețul de piață al concurenței
pentru același produs sau gamă de produse, care este volumul anual
nominal de valorificare și volumul potențial (raportat la cererea
locală) care este costul operational de valorificare (iar acest cost
trebuie să se încadreze în niște parametri prestabiliti), care este
tipul de prioritizare al produsului, care este marja locală permisă
(prestabilită, care tine cont de fluctuatii în baza unor analize), care
este prețul de cumpărare al produsului dacă acesta provine de pe piața
internă. Propunerea asta se transmite la regional/global si se negociaza
“la sânge”. Când vine aprobarea, așa cum vine și aprobarea pe bugete,
începe jocul.
Aici
v-am dat un exemplu din comerț. La bănci, cred că vedeți cu toții. Măi,
dacă ROBOR ăsta e relativ cum ni se spune si e dat de cererea de bani
și oferta de bani dintre bănci, când te uiti la marjele pe care le
adaugă băncile pentru acordarea creditului (marja aceea fixa care vine
peste ROBOR) observi că e cam peste tot la fel, cu diferențe de maxim
0,5 pp.
Ce reținem de aici? Că prețul de
vânzare e stabilit mai mult după cum e prețul celorlați, nu după vreun
raport cerere ofertă. E mult de explicat, dar aici ești în fața unui tip
de înțelegere, mutual, care nu este scrisă nicăieri dar e reciproc
avantajoasă pentru toți. Și ce faci cu diferenta de preț? Știe ANAF-ul cum se maschează?
În
nici un caz nu le mai regăsești în firmă, ci in firmele legate. În
fagurele acela de societăți, în care regăsim eventual firma care
produce, firma care achiziționează, firma care vinde, firma care
promovează, firma care se ocupa de dezvoltare(inclusiv imobiliara și
extindere), firma care oferă suport IT, firma care se ocupa de
distribuție, firma care se ocupa de stocare, firma care se ocupa de
importuri, firma care se ocupa de optimizarea fiscală, firma care se
ocupa de recrutarea angajaților, firma care se ocupa de bonusuri. Am mai
prezentat chestiunea asta când am scris de multinaționale, dar acolo,
în fărâmițarea asta, sunt veniturile care au fost preluate din consum.
Consumatorul
trebuie să mănânce, trebuie să cumpere. Indiferent de preț. Cel mult
mai reduce consumul dar de cumpărat tot cumpără. De luat un credit, tot
îl ia. De consumat curent și gaze, volens-nolens. Se mai uită la tv, mai
conduce mașina, pachetul de cheltuieli e gata. Indiferent de preț!
Eventual,
acesta va da vina pe guvernanti că sunt prețurile mari. Aici începe
corul bocitoarelor care dă vina pe inflație, alții mai destepti dau vina
pe cursul valutar, unii mai pedanți pe lipsa investițiilor publice (?)
iar inițiații în bocit ridică nivelul și dau vina pe balanța deficitară
și prețul importurilor.
E
cel mai ușor. Vina autorităților este ca nu intră mai puternic în zona
asta. În rest, chestiunea creșterii prețurilor tine de alți factori,
speculativi sau de oportunitate. Și nimeni nu dorește să-i vadă, să-i
simtă, să verifice măcar dacă există nereguli. Întotdeaună de vină nu e
cel care vinde ci cel care cumpără și mai ales cel care îl finanțează pe
cel care cumpără. Iar în România, cel care finațează, prin pensii și
salarii, este statul care are în grijă vreo 6 milioane de oameni. Și
ajungi ca în loc să vezi creșterea veniturilor în creșterea puterii de
cumpărare să o vezi risipită și preluată de furnizorii de bunuri si
servcii.
Care sunt lacunele legislative?
Am
să ma refer numai la legislația în materie de concurență pentru că
metodele de care vorbesc se încadrează în fenomenele de practici
comerciale și concurențiale neloiale. Restul de metode de care vorbesc
țin de pregătirea personalului ANAF cu privire la practicile de mascare a
veniturilor și diminuare a bazei impozabile.
Prin
Legea nr. 21/1996 a Concurenței, republicată, Consiliul Concurenţei
este o autoritate administrativă autonomă. Când analizezi modul în care
este organizat Consiliul Concurenței constați că această autoritate nu
se supune controlului parlamentar, guvernamental sau prezidențial. Este
autonomă, ia decizii pe care și le aprobă, un fel de stat în stat.
Problema
e că și dacă ar dori să modifice legislația, Consiliul Concurenței nu
poate, pentru că de autonom ce a dorit să fie, nu are calitatea de a
iniția acte normative.
În modul acesta de
organizare găsiți și un răspuns la întrebarea unde e Consiliul
Concurenței? Aș răspunde cu o metaforă: undeva în nori, veghează. La ce
veghează, nu am un răspuns, vă las pe dumneavoastră să răspundeți.
Acum
am să vă arăt trei chestiuni pe care le consider în neregulă cu
legislația referitoare practici anticoncurențiale. Undeva, în lege, ni
se spune că sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii
ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, ….în special
cele care stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de
vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare. Vi se pare că ceea ce
am spus în prima parte a articolul se încadrează la practici
concertate? Sau la decizii ale asociațiilor de întreprinderi? Mie așa mi
se pare, dar cine spune că e ceva incorect în toată chestiunea asta,
nu?
Tot în lege este prezentat faptul că este
interzisa practica de a aplica, în raporturile cu partenerii comerciali,
condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un
dezavantaj concurenţial. Aici poate cineva, dacă ar verifica, ar
descoperi că taxele de raft și alte astfel de comisioane sunt cerute la
furnizori, dar firmele legate de retailer nu platesc efectiv aceste taxe
(produsele marcă proprie, de exemplu). Și ajungem unde? Păi ajungem că
unii au un preț, iar produsele marcă proprie alt preț, mult mai scăzut.
Ca
să termin cu prezentarea lacunei legislative, vă spun că tot ce este
interzis este permis, dacă “nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a
elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor în
cauză”. Păi nici nu o să vedeti că se elimină concurența (de pe o parte
substanțială – atenție la acest cuvânt care introduce o relativitate în
abordare nefiind definit specific). Și atunci, este evident
că aceste prevederi sunt “apă de ploaie” și se anulează reciproc. Și, în
felul acesta, s-a terminat și cu analiza de concurență. Nu intervii
decât dacă ai eliminări de concurență, substanțiale.
O
altă problemă o reprezintă nelimitarea în timp, prin lege, a unei
investigații. Nu există o astfel de prevedere. Investigațiile
Consiliului durează, în medie, cam 2 ani. Păi în comerț, credeți-mă că
om te faci în 2 ani.
Iar tu românule, fără grijă, plătește! Că tu ești consumator european și (nu) ai drepturi!
Nu pot decât să sper că toată lumea care ar trebui să facă ceva, știe.
Și să sper că se vor mai schimba lucrurile pentru că eu încă cred că România nu este sat fără câini.
Adrian Câciu este un economist cu o vastă experienţă în zona analizei şi consultanţei economice, absolvent al Academiei de Studii Economice, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, cu un master în Managementul proiectelor de dezvoltare rurală şi regional. S-a specializat în elaborarea şi promovarea unor politici de dezvoltare economică naţională şi europeană cu impact pozitiv asupra mediului antreprenorial din România, precum şi în analize economice raportate la situaţiile cu care economia României se confruntă.
