Toți ne amintim de criza datoriilor suverane din anii 2008-2010. Atunci, nivelul datoriilor suverane se situa, undeva la 9.800 miliarde euro și reprezenta cam 80% din PIB-ul Uniunii Europene.
 
Ceea ce ne amintim mai puțin este ce se știa despre iminenta criză? Pentru că senzația a fost că ne-am trezit cu ea în casă. Iar senzația asta nu a fost valabilă doar pentru România. Toate țările UE s-au trezit cu criza în casă, deși jumatate dintre ele nu aveau criză.
 
În anii 2008, existau foarte puține informații publice referitoare la datoriile statelor membre ale Uniunii Europene, se făceau foarte puține analize despre riscurile creșterii datoriilor publice peste nivelul optim de sustenabilitate în PIB, nu mai zic de faptul că analizele referitoare la respectarea prevederilor Tratatutului de la Maastricht erau cvasiinexistente.
 
S-a creat o bunăstare aparentă
 
Oricum, chiar și ceea ce se elabora sau se lansa ca avertisment era pus în sertar de către politicienii care conduceau Europa. 
În avântul lor populist, aceste avertizări erau egale cu zero, pentru că ei aveau de rezolvat propriile promisiuni electorale, promisiuni care au creat o bunăstare aparentă, o bunăstare a tuturor celorlalți actori, cetățeni sau entități economice, pe fondul îndatorării statelor.
 
Europa, din păcate, este construita prost, dacă o privești din perspectivă macro-contabilă: pasivul la state și la Uniune și activul la companii și cetățeni.
 
 
Așa s-a construit și așa a rămas. Politicile de dezvoltare sustenabilă au lipsit cu desăvârșire. Adică a lipsit partea de sustenabilitate din ele. Este evidentă dezvoltarea Europei. Dar dezvoltarea s-a făcut pe seama datoriei publice.
 
Putea fi evitată criza datoriilor suverane?
 
Personal, nu cred că putea fi evitată așa cum nu cred că poate fi evitată vreo criză viitoare a datoriilor suverane ale UE. Nu, în contextul actualului mod de a conduce lucrurile în politica economică.
 
Atenție, nu mă raportez la evitarea unei crize individuale a unui stat membru, pentru că aici, sunt partizanul ideii că orice criză poate fi evitată. Scepticismul meu se refera la crizele venite la pachet, unde nu ai control asupra măsurilor de combatere și prevenire și te trezesti pur si simplu, cum spuneam, cu criza în casă.
 
De ce nu putea fi evitată? Pentru că uniunea monetară nu a fost însoțită de uniunea fiscală și nici de uniunea bancară.
 
Cu alte cuvinte, s-a adoptat moneda Euro, într-un stil de desene animate, adică prin echivalarea valutelor statelor care au aderat la euro cu un curs de conversie impus, fără a exista o posibilitate de bailout a pasivelor, așa că țările membre euro au transformat datoria din moneda proprie în moneda euro. 
 
Euro s-a născut profund îndatorat! Iar chestiunea asta a fost cea mai proastă decizie financiară pe care Uniunea Europeană a luat-o, la momentul 1999, când s-a decis trecerea la euro, pentru că acel pasiv care atârna de gâtul euro la naștere, reprezintă de fapt frânghia de care va fi spânzurat euro, la desființare.
 
 
Tratatul de la Maastricht, încălcat
 
Dar nu asta a fost determinant.
 
Imediat după adoptarea euro și punerea acestuia în circulație (2002), în loc să fie aplicate prevederile Tratatului de la Maastricht care funcționa deja de 10 ani, au început să fie încălcate prevederile acestui tratat, mai abitir, chiar de țările care reprezentau motorul economic al Europei.
 
Dezvoltarea economiilor Franței, Germaniei, Italiei, Spaniei, Irlandei, Portugaliei, Olandei s-a făcut pe seama unor deficite mai mari de 3% din PIB, a unor datorii publice mai mari 60% din PIB. Italia și Grecia au avut o datorie publică de peste 90% din PIB încă din anii 1990. Aceste țări nu au realizat niciodată limita de 60% impusă de regulile Tratatului.
 
Fiind țări în zona euro, dezechilibrele bugetare au fost finanțate prin instrumente specifice ale BCE (să fim seriosi, rostogolire de datorii sau emitere de euro pentru finanțarea deficitelor sau chiar împrumuturi ale BCE date statelor membre euro) și s-ar putea spune că BCE a finantat, indirect, creșterea pasivelor UE.
 
Deficitele bugetare s-au accentuat în anii 2007-2009, cheltuielile publice au explodat. Paradoxal, cheltuielile publice au crescut pentru a întârzia apariția crizei deficitelor și datoriilor, dar acest fapt nu a făcut decât să o adâncească.
 
 
Stiu, multi spun, da, dar Europa s-a dezvoltat. Dintr-o perspectivă de anasmblu, nu UE s-a dezvoltat, nu statele s-au dezvoltat. 
S-a dezvoltat economia companiilor, s-a creat bunăstare cetățenilor. Pe datorie! Cine va plăti datoriile? Prin ce mecanism? 
 
Multi spun că prin măsurile de austeritate propuse în diverse state, prim măsuri de privatizare, de restructurare a datoriilor aceste chestiuni se vor rezolva. Încă o dată întreb: cine le plătește? Popoarele? Ar fi o utopie să crezi așa ceva. Închipuiti-vă cum ar fi să enervezi o masa de 400 milioane de oameni spunându-le că vor strânge cureaua de mâine sau că le vor scădea veniturile. 
Raportat la populatia implicată în al doilea război mondial, am impresia că ajungi tot acolo.
 
Cine atrage riscurile asupra viitorului Uniunii Europene?
 
Cred că răspunsul sec la această întrebare ar fi: Propria politică economică a Uniunii Europene. Spuneam, în alte analize, că UE are o problemă a nerestructurării datoriei publice. Politica europeana de restructurare a datoriilor publice ale statelor membre reprezintă, din punctul meu de vedere, un eșec, la acest moment. 
 
Un eșec care se datorează în primul rând timidității de a acționa, dar și angajamentului poate prea curajos luat în Tratatul de la Maastricht. Un angajament sustenabil teroretic, dar foarte greu de pus în practică. Acel nivel de 60% din PIB. 
 
 
Astăzi, la nivelul UE 28, datoria publică medie raportată la PIB este de 81,7%. După 27 de ani de la Tratat!!! O Uniune Europeană cu un PIB de 15.300 miliarde euro. 
 
Ca să va fie ușor să înțelegeți, în condițiile in care Banca Națională a României recomanda ca gradul de îndatorare sa nu depășească 40% din venituri, sau în conditiile în Tratatul de la Maastrichrt prevede ca gradul de îndatorare sa nu depășească 60%, este logic de ce 81,7% reprezintă un derapaj major?
 
Stiati că statele care nu sunt membre ale zonei euro au o datorie publică totală de doar 323,13 miliarde euro, ceea ce reprezintă doar 2,6% din totalul datoriei publice a Uniunii Europene (12.504,71 miliarde euro)?
Stiati ca statele membre ale zonei euro au o datorie publică totală de 10.129,07 miliarde euro, ceea ce reprezintă 81% din datoria publică totală a UE?
(Pentru cei care vor să facă adunări, precizez că în datoria publică a UE intra si datoria publica a Marii Britanii, de 2.052,58 miliarde euro, pe care nu o mai iau în calcul la tările non-membre ale zonei euro, datorită iesirii UK din UE).
 
Si acum, ia sa vedem care sunt economiile care intră în recesiune sau stagnează si ce datorii au:
Italia, datorie de 2.331,24 miliarde euro.
Germania, datorie de 2.052,58 miliarde euro.
Franța, datorie de 2.322,32 miliarde euro
Spania, datorie de 1.175,7 miliarde euro.
 
 
Dacă aduni datoria publică a acestor țări, observi că aceasta reprezintă 77,81% din datoria publică a zonei euro.
4 țări din 19!
 
Și acum, oare cum să fie fezabilă Europa cu două viteze, când tocmai nucleul dur, are semne clare de recesiune, are datorii publice la nivelul PIB sau peste (Spania și Italia), iar datoria publică totală a acestui nucleu este de 77,81% din total datorie publică a zonei euro, respectiv de 63,03% din total datorie publică a Uniunii Europene.
 
Cum să vii tu, politician bruxellez să propui un buget care să prevada înființarea unei armate europene(cheltuială cu efect pasiv) si sa reduci bugete ale unor politci și programe stimulative? Cum să vii să propui buget mai mare, când de fapt finantarea bugetară scade prin plecarea unui contributor net, cum e Marea Britanie?
 
De ce ar plăti celelate țări net contributoare un aport mai mare? De ce nu si-ar reduce datoriile publice? Care este plus valoarea pe care o aduci prin noul cadru financiar multianual? Că faci armată și susții cheltuieli pentru absorbtia migrantilor? Asta îți plateste tie, UE, datoriile?
 
Când tu pierzi, anual, cam 140 miliarde de euro la nivel UE din neîncasarea TVA, taxa impusă statelor de tine, Uniune Europeană ca reglementator în domeniul fiscal?
 
Când văd discursul politic al marilor lideri europeni și al funcționarilor bruxellezi, mă întreb dacă nu cumva jucăm în filme paralele. 
Fiecare din noi, cu realitatea sa!
 
 
Bun! Si acum întreb, celelalte tări ale zonei euro, ce vină au? Ce vină au 15 state europene, că politicile din zona euro sunt astfel realizate încât să țină pe linia de plutire 4 economii?
 
Pentru că este evident că datoriile publice mari, conduc la politici bugetare austere care nu permit realizarea unei convergențe reale între statele membre ale zonei euro, state care se confruntă cu decalaje de dezvoltare economică.
 
Contagiunea fiscală, boală care s-a manifestat si în anii primei crize a datoriilor suverane, este un virus peren.
Instabilitatea financiară de pe o piață, recesiunea tehnică sau economică, dificultatea de gestionare a datoriei proprii se transmite instantaneu celorlalte state, mai ales când ai monedă unică.  
 
E diferenta dintre lac și mare sau ocean. Un val din lac se opreste la malul lacului și se stinge in lac. Un val in mare, poate sa se nască mic, se plimbă prin ocean, poate ajunge mult mai mare decât initial, mai creează și vârtejuri, în zone care nu au nici o legatură cu locul de unde a pornit valul, nici o legatura alta decât apa.
 
Pe cale de consecință, într-o politică unională și pe o piață unică, ce vină au statele care nu sunt membre ale zonei euro, cele 8 state care trebuie să concureze cu țări care s-au dezvoltat pe seama creșterii datoriiilor publice, în timp ce ele sunt condamnate la deficite mici și deci la imposibilitatea de a se împrumuta.
 
 
Cum se va finaliza toată povestea asta?
 
Ceva este greșit în mecanism și undeva, mai devreme sau mai târziu, ori va fi un T0 și se va lua de la capăt cu zona euro, ori respectiva zonă va face implozie
 
Aici am două scenarii și poate intru altădată în detalii privind avantajele și/sau dezavantajele fiecărui scenariu:
Scenariul 1: Restructurarea zonei euro si a datoriilor zonei euro!
Dar, în nici un caz, a la long, cu politici de austeritate, cu restructări ale economiilor statelor membre pe termen mediu sau lung, cu masuri împotriva bunăstării populatiei europene. 
 
Restrucurarea trebuie să se facă pe seama euro, cu prețul chiar și al deprecierii euro, pentru că, din ipocrizie economică, aceasta moneda a fost apreciată, în timp ce deficitul a rămas în curtea statelor. Paradoxal, aceasta depreciere nici nu ar scădea paritatea euro-dolar mai mult de 1:1.
 
Dar asa, ne ținem cocoși, cu un euro mai tare ca dolarul, FED emite dolari în neștire, cumpără lumea, iar euro se izolează, țanțoș dar găunos! Asta ar însemna un complete bailout, un T0, cu preluarea și stingerea datoriei de către BCE.
 
 
Al doilea scenariu este apocaliptic: implozia economică a zonei euro. Îl refuz, pentru că sunt un optimist! Dar este foarte posibil! Zona euro nu mai produce veniturile necesare mentinerii pe linia de plutire. Asta înseamnă că datori apublică crește, emiterea de euro pentru susținerea zonei euro, crește. Până când? Până face, ca balonul, bum?
 
De la o datorie publică de 9.800 miliarde cât avea Uniunea Europeană în anul 2010, s-a ajuns la 12.500 miliarde euro. Asta ce înseamnă? Că în loc să învățăm din criză, am continuat să ne împrumutăm.
 
În loc de încheiere: Noi, în România, ne dăm pumni(metaforic) vorbind despre îndeplinirea condițiilor din Tratatul de la Maastricht. 
Cu o datorie de sub 100 miliarde euro și o pondere de 35% din PIB.
Evident că ne și place să o lungim în contraziceri.
Pe scurt: România are o singură problemă: oamenii vorbesc prea mult și prea aiurea, pentru că nu au poza de ansamblu și le place teribil să se bage în seamă sau să apară la tv!
Europa are însă o problemă de ansamblu și dacă politicienii ei nu se trezesc, se scufundă!
 
 
Adrian Câciu este un economist cu o vastă experiență în zona analizei și consultanței economice, absolvent al Academiei de Studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaționale, cu un master în Managementul proiectelor de dezvoltare rurală și regional. S-a specializat în elaborarea și promovarea unor politici de dezvoltare economică națională și europeană cu impact pozitiv asupra mediului antreprenorial din România, precum și în analize economice raportate la situațiile cu care economia României se confruntă.

Te-ar putea interesa și: