Vă prezentăm mai jos discursul susținut de Sophie Andrews în cadrul conferințelor TED.

După ce s-a tăiat la mână cu un ciob de sticlă, a căzut într-un somn intermitent și epuizant pe peronul gării. Dis-de-dimineață, când s-au deschis toaletele din gară, s-a ridicat cu greu și a intrat într-una din ele. Când și-a văzut fața în oglindă, a început să plângă. Fața îi era murdară și plânsă; bluza ruptă și murdară de sânge. Arăta de parcă era pe străzi de trei luni, nu de trei zile. S-a spălat cât de bine a putut. O dureau foarte tare brațele și stomacul. A încercat să-și curețe rănile, dar orice apăsare îi producea o sângerare și mai mare. Avea nevoie de copci, însă în niciun caz nu putea merge la spital.Ar fi trimis-o înapoi acasă. Înapoi la el. Și-a strâns mai tare haina – pentru a acoperi urmele de sânge.S-a mai privit o dată în oglindă. Arăta un pic mai bine decât înainte, dar nu-i mai păsa. Un singur lucru mai putea să facă. A ieșit din gară și a intrat într-o cabină telefonică din apropiere.

(Sună telefonul) 

Femeia: Aici Samaritenii, vă putem ajuta? Bună ziua, cu ce vă putem ajuta?
Fata: (Plângând) Nu… nu știu.
Femeia: Ce s-a întâmplat? Pari foarte tulburată.
(Fata plânge)
Femeia: Poți să-mi spui cum te cheamă? Eu sunt Pam. Pe tine cum te cheamă? De unde suni? Ești în siguranță?
Fata: E un telefon public din Londra.
Pam: Pari foarte tânără. Câți ani ai?
Fata: Paisprezece.
Pam: Și ce s-a întâmplat de ești așa de supărată?
Fata: Vreau doar să mor. În fiecare dimineață îmi doresc să mor. Dacă nu mă omoară el, atunci vreau să o fac eu.
Pam: Îmi pare bine că ai sunat. Hai să începem cu începutul.
 

 

Pam a continuat cu delicatețe să o întrebe amănunte despre ea. Nu a vorbit prea mult; au fost multe tăceri. Dar știa că e acolo, și se simțea în siguranță cu Pam la celălalt capăt al firului. Fata de 14 ani care a dat acel telefon sunt eu. Eu sunt fata din cabina telefonică. Fugisem de acasă și dormeam pe străzile reci ale Londrei. Eram abuzată sexual de tatăl meu și de prietenii lui. Mă automutilam în fiecare zi. Voiam să mă sinucid. Aveam 12 ani și eram disperată când am sunat prima oară la Samariteni. De câteva luni mama mă părăsise, lăsându-mă în casa părintească. Iar abuzul pe care îl înduram de la tatăl meu și prietenii lui mă transformase într-o epavă. Fugeam de acasă, lipseam de la școală, beam până mă îmbătam. Nu aveam nicio speranță și îmi doream să mor. Atunci au apărut Samaritenii.

Organizația există din 1953. Este o linie telefonică confidențială de asistență 24/7 din Marea Britaniepentru oricine se simte disperat și cu gânduri de sinucidere. Cum eram și eu. Voluntarii răspund la telefon la orice oră și convorbirile sunt confidențiale. În adolescență, când eram în culmea disperării,Samaritenii au fost colacul meu de salvare. Mi-au promis confidențialitate deplină. Așa am căpătat încredere în ei. Deși povestea mea era tulburătoare, n-au lăsat niciodată să se vadă. Au fost mereu acolo pentru mine și au ascultat fără să condamne. Cel mai mult m-au încurajat să primesc ajutor; cu ei n-am simțit deloc că pierd controlul, o paralelă interesantă cu lipsa de control din celelalte aspecte din viața mea. Părea că automutilarea era singurul loc unde simțeam că am control.

Câțiva ani mai târziu, am reușit să am ceva control în viața mea. Și am găsit în jurul meu sprijinul adecvat care mi-a permis să trăiesc cu trecutul meu. Am devenit supraviețuitor și nu victimă a abuzului. Iar la 21 de ani i-am căutat din nou pe Samariteni. De data aceasta pentru că doream să fiu voluntar. Voiam să răsplătesc cumva organizația care îmi salvase viața. Știam că simplul gest de a asculta cu empatie poate avea un efect extraordinar. Știam că cineva care mă ascultase fără să mă judece a reușit să facă cea mai mare diferență.

Așa că mi-am pus la punct studiile, am găsit pe cineva să-mi ofere un loc de muncă și am început să savurez voluntariatul la Samariteni. „Să savurez” este un mod ciudat de a spune, pentru că nimeni nu vrea ca cineva să fie disperat și în durere. Dar cunoșteam impactul profund al unei urechi care ascultăși prezența cuiva alături de mine în acea perioadă disperată a avut cel mai mare efect și am avut un sentiment de împlinire că putusem să ajut oamenii ca un Samaritean.

 

În anii de voluntariat la Samariteni, mi s-a cerut să îndeplinesc multe sarcini. Dar cred că cel mai important moment a fost în 2008, când mi s-a cerut să conduc organizația timp de trei ani. Așa că am ajuns de la fetița sensibilă din cabina telefonică cerând disperată ajutor, la conducătoarea organizației la nivel național, responsabilă pentru 22.000 de voluntari. Chiar glumeam atunci și spuneam că dacă ai sunat ca victimă, ai șanse să conduci organizația.

Ceea ce am și făcut. Și cred că într-o lume dominată de specializare în orice domeniu, am înțeles cu adevărat că simplul gest de a asculta îți poate schimba viața. Cred că este o noțiune simplă care poate fi aplicată în toate aspectele vieții.

În anii ’80, când am sunat la Samariteni, nimeni nu vorbea despre abuzul asupra copiilor. Victima era adesea acuzată, victima era adesea judecată. Fiind un subiect rușinos, nimeni nu voia să vorbească despre asta. Astăzi, judecarea și rușinea privesc o altă problemă. E un alt fel de stigmatizare. Cea de care ne lovim astăzi este aceea de a vorbi despre singurătate. Singurătatea și izolarea au un efect grav asupra sănătății. Însingurarea influențează semnificativ starea de sănătate. O analiză recentă a cercetărilor arată chiar o creștere în rata mortalității și a morții premature cu 30%. Singurătatea duce la creșterea tensiunii, un nivel ridicat de depresie, și, corelat cu rata mortalității, poate fi asociată cu abuzul de alcool sau cu fumatul. Singurătatea este mai dăunătoare decât fumatul a 15 țigări. Pe zi. Nu într-o viață, ci într-o zi. Este, de asemenea, asociată cu un grad mai ridicat de demență. Un studiu recent a arătat că oamenii singuri prezintă un risc de două ori mai mare pentru Alzheimer. Desigur, sunt mulți oameni care trăiesc singuri, dar nu sunt singuri. Dar dacă ai în grijă partenerul de viață care suferă de demență te poți simți foarte singur.

 

Un recent studiu de referință ne oferă o definiție foarte clară a ceea ce este singurătatea. Și spune că este un sentiment particular și de nedorit al lipsei sau pierderii unui tovarăș de viață. Aceasta se întâmplă când există nepotrivire între calitatea și cantitatea relațiilor pe care le avem și cele pe care ni le dorim. Cel mai mare ajutor pe care l-am primit în viața mea a fost de la acele relații personale și de la faptul că am fost ascultată cu înțelegere. Specialiștii, și sunt sigură că vorbesc unei săli plină de specialiști, au un rol foarte important. Însă pentru mine, un voluntar care și-a dedicat timpul și m-a ascultat fără să mă judece, păstrându-mi secretul, a avut o influență enormă care mi-a schimbat viața. Iar acest lucru a rămas cu mine multă vreme. După cum veți fi presupus, în adolescența mea nu aveam nicio direcție, gândindu-mă în fiecare zi dacă o prind pe următoarea. Dar a rămas impactul acelei voluntare care m-a ascultat. Când am ajuns, în sfârșit, într-un moment unde am simțit că pot trăi cu trecutul meu, am vrut să dau ceva înapoi. În experiența mea, oamenii care au fost ajutați să se schimbe tot timpul au vrut să dea ceva înapoi. Așa că am început să ofer înapoi devenind voluntar la Samariteni la 25 de ani.

Apoi, în 2013, abordând întreaga problemă și noul stigmat al singurătății, am lansat noua linie telefonică de ajutor pentru persoane în vârstă, numită Linia Argintie, care vine în sprijinul bătrânilor singuri și izolați. În scurt timp de la înființare, am primit 1,5 milioane de apeluri. Și știu că avem o mare influență după reacțiile primite zilnic. Unii sună doar pentru o conversație prietenească, sau pentru informații despre serviciile locale. Alții sună pentru că se simt în pragul sinuciderii. Alții pentru a raporta abuzuri. Iar alții, cum am fost și eu, pentru că au renunțat să mai lupte. Cred că înființarea unei linii de ajutor e o idee simplă.

Și mă uit în urmă la începuturi, când aveam titlul pompos îl am încă, de director, eram directorul meu executiv. Cu care, trebuie să spun, am avut cele mai bune ședințe – din cariera mea. Dar lucrurile au evoluat și acum, în 2017, avem peste 200 de angajați care vorbesc cu bătrânii în fiecare zi, 24/7. Avem, de asemenea, peste 3.000 de voluntari care dau telefoane săptămânal de la ei de acasă. Pentru cei care preferă scrisul, oferim Scrisorile Argintii, prieteni prin corespondență ai persoanelor în vârstă care se bucură să primească scrisori. De asemenea, am introdus Cercurile Argintii – observați că am monopol pe cuvântul „argint” – pune „argint” în fața și e al nostru. Cercurile Argintii sunt conferințe telefonice în care oamenii vorbesc despre interese comune.Grupul meu favorit este cel de muzică, unde, săptămânal, oamenii cântă la instrumente la telefon, unul altuia. Nu întotdeauna aceeași melodie în același timp.

Dar chiar se distrează. „Distrează” e un cuvânt interesant, pentru că am vorbit așa de mult despre disperare, singurătate, izolare. Dar se aud și râsete la linia noastră de ajutor. Pentru că la Linia Argintiechiar dorim să prețuim viața minunată a bătrânilor și toate prin câte au trecut. Vă dau un exemplu, doar un fragment dintr-o convorbire.

 

Bună dimineața, ați sunat la Linia Argintie. Sunt Alan, cu ce vă pot ajuta?
Femeia: Alan. Bună dimineața.
Alan: Salut!
Femeia: (Veselă) Salut!
Alan: Hei, ce faci?
Femeia: Bine, mulțumesc.
Alan: Mă bucur să aud asta.
Femeia: Ce lucru minunat telefonul ăsta, nu-i așa?
Alan: E o invenție extraordinară, nu?
Femeia: Îmi aduc aminte când eram mică, cu secole în urmă, dacă voiai să suni pe cineva, trebuia să mergi la magazin și să folosești telefonul de acolo să plătești pentru a-l folosi. Nu puteai să dai telefoane ori de câte ori aveai chef.
Alan: Chiar așa?
Femeia: (Tușind) Scuze. (Tușește) Îmi cer scuze. Știi, atunci trebuia să-ți limitezi telefoanele la ce era absolut necesar. Și iată-mă acum, în casa mea, încă în cămașă de noapte, folosind telefonul, nu e minunat?

Alan: Sigur că da.
Convorbirile de acest fel sunt ceva obișnuit la linia noastră. Suntem considerați ca făcând parte din familie.

Aș putea spune că Linia Argintie ajută azi bătrânii la fel cum Samaritenii m-au ajutat pe mine. Sunt acolo 24/7, ascultând cu discreție fără să ofere, de cele mai multe ori, niciun sfat. Cât de des ascultăm cu adevărat fără să dăm sfaturi? E de-a dreptul greu. Auzim de multe ori un bătrân la telefon întrebând: „Puteți să-mi dați un sfat, vă rog?” Și 20 de minute mai târziu spune „Mulțumesc pentru sfat,” deși noi nu am oferit niciunul.

Doar am ascultat fără să întrerupem. Dar acelei persoane poate chiar i-am dat un sfat. Am făcut recent un sondaj la Linia Argintie și am întrebat 3.000 de oameni ce părere au despre serviciul nostru.Una dintre persoane a venit și ne-a spus că, pentru prima oară în viață, a avut parte de ceea la cricket se numește „portar,” sau la baschet „prinzător”. Sunt aici de 48 de ore și deja vorbesc ca americanii.Când mă duc acasă n-or să mă recunoască.

Dar pentru prima dată în viața ei, a găsit acel portar, ceea ce e foarte, foarte important.

Iar acum s-a format un ciclu, pentru că, de fapt, când oamenii sună la Linia Argintie și au nevoie de portar devin, la rândul lor, portari, dăruind înapoi, devenind voluntari și parte din familia noastră.

Așa că voi încheia exact cum am început, vorbind despre propria experiență. Când vorbesc despre viața mea, spun adesea că am fost norocoasă. Iar oamenii mă întreabă de ce. Este pentru că, în fiecare etapă a vieții mele, am fost suficient de norocoasă să am pe cineva lângă mine la momentul potrivit care poate că a crezut în mine, iar aceasta m-a ajutat să capăt mai multă încredere în mine, lucru foarte important. Toți avem nevoie de un salvator într-un moment al vieții.

Ea e salvatoarea mea. Ea e Pam. Și mi-a răspuns la telefon cu 30 de ani în urmă, când aveam 14 ani, într-o cabină telefonică. Așa că nu subestimați niciodată puterea unei simple relații umane. Pentru că poate fi, și adesea este, forța care salvează o viață.

Mulțumesc.