Acum, în cazul intervenției din Mali, tocmai francezii sunt cei șocați de nepăsarea aliaților (cu precădere europeni, este drept) față de ascensiunea jihadistă. Liderul opoziției din Hexagon, Jean-François Copé, este doar unul dintre politicienii care s-au plâns că „Franța a fost lăsată singură în prima linie de front“. Caricaturistul de la Le Monde, Plantu, l-a ilustrat pe președintele François Hollande ca pe Tintin plecând la luptă, în timp ce Uniunea Europeană, înfățișată ca cei doi polițiști incapabili din poveste, îl încurajează de pe canapea: „Suntem alături de tine!“. Un pic cam mult cinism. De bine, de rău, belgienii, danezii, italienii și canadienii au oferit sprijin aerian, iar americanii și-au anunțat intenția de a trimite un echipaj militar de informații și echipamente de alimentare cu combustibil în zbor. Oficialii francezi, care de obicei o iau în derâdere pe șefa diplomației europene, Cathy Ashton, sunt mulțumiți că aceasta a reușit să convoce de urgență Comitetul de miniștri de externe, întâlnire la finalul căreia a anunțat „pregătirea urgentă“ a unui contingent militar pentru Mali.

Până una-alta, însă, realitatea este că doar francezii se luptă acum cu militanții musulmani. Forțele africane care ar fi trebuit să conducă în toamnă operațiunile de recucerire a regiunii din nordul țării sunt acum dezordonate, soldații sunt degrupați și nu au încredere în lideri. Niciun stat european sau american nu neagă pericolul transformării Sahelului (zonă de tranziție ce se întinde de la deșertul Sahara la regiunea de savană Sudan – n.t.) într-un refugiu taliban. În cuvintele unui șef din serviciile occidentale de securitate, Sahelul a devenit „cea mai de succes franciză a al-Qaeda“.

De voie, de nevoie

Ca fostă putere colonială în regiune, dar și ca țintă a amenințărilor jihadiste, Franța a simțit mai acut decât restul Europei pericolul din Sahara. Și, realist vorbind, Franța și Marea Britanie sunt singurele state europene care își permit să trimită din scurt forțe militare în afara granițelor. Doar că Parisul nu voia să-și asume vreodată rolul de lider al ostilităților. Sperase, de fapt, că va putea trimite doar un grup de experți, ca parte dintr-o misiune de instruire europeană, la rândul său parte dintr-un contingent internațional condus de forțele vest-africane, la rândul său parte dintr-o strategie politică amplă a ONU de restabilire a democrației în zona de sud a țării și de  reconciliere cu rebelii din nord. Atacul agresiv al jihadiștilor asupra sudului i-a forțat însă pe francezi să renunțe la abordarea indirectă și să se avânte cu capul înainte. Pe de altă parte, situația din Mali ar trebui să fie la îndemâna „trupelor de luptă“ ale UE –  formațiuni de câte 1.500 de soldați disponibili la orice oră. Actualul contingent activ, „trupele de luptă Weimar“, sunt conduse de Polonia, cu sprijinul Franței și Germaniei. Pentru polonezi, deja implicați în operațiunile din Afganistan, misiunea din Mali este o piatră de încercare prea mare.

La rândul său, Berlinul nici nu vrea să audă de război. Așa se explică de ce, deși au fost constituite încă din 2007, trupele UE nu au avut parte, până acum, de acțiune. Entuziasmul cu care a fost întâmpinată lansarea lor este acum tot mai palid. Inițial, era prevăzut ca, la fiecare șase luni, să fie stabilite prin rotație câte două contingente de luptă, ce puteau fi mobilizate în situații de urgență. Din cauza contribuțiilor modeste ale statelor membre, s-a ajuns la un singur contingent.

Eșecul proiectului militar european

„L’Europe de la défence“, cum numiseră francezii ideea unei forțe armate autonome a UE, are un istoric nefericit. Chiar Franța s-a opus acestui concept, încă din 1954. În timpul războaielor balcanice din anii ‘90, Europa a constatat cât de mult ajunsese să depindă de America, așa că, în 1998, la summitul de la Saint Malo, Tony Blair și Jacques Chirac au readus în prim-plan ideea unei capacități militare comunitare. Ceea ce nu a fost pe placul SUA, care se temea că Franța voia astfel să diminueze influența mondială a NATO. Un deceniu mai târziu, în 2009, Franța s-a reîntors la conducerea NATO, ceea ce a dat încredere Americii, care a început, peste noapte, să încurajeze planurile de înarmare a Bătrânului Continent. Pentru ca, anul trecut, Marea Britanie să-și utilizeze dreptul de veto împotriva proiectului de înființare a unei armate europene. La comanda aceleiași Marii Britanii, NATO a preluat frâiele operațiunii din Libia, închizând astfel gura celor care vizau o intervenție militară în numele UE.

Acum, însă, în Europa se pun bazele unui pragmatism franco-britanic. Franța a renunțat la ambiția creării unor instituții armate formale, iar Marea Britanie a început să accepte beneficiile unei înarmări modeste. Așa a apărut Operațiunea Atalanta, îndreptată împotriva piraților din apele somaleze. Apoi, UE desfășoară un program de antrenament pentru forțele somaleze și achită costurile intervenției militare africane din Somalia, acțiuni care au diminuat deja nivelul pirateriei de aici, dându-i acestui stat extrem de sărac nădejdea unui viitor mai bun.

Poziția geostrategică a Europei trece printr-un proces de transformare. Pe măsură ce America își concentrează atenția asupra Pacificului, Europa trebuie să învețe să-și poarte singură de grijă. Chiar și cu resurse limitate: criza datoriilor a forțat multe guverne să reducă bugetele de apărare (este inclusiv cazul Franței și al Marii Britanii). Chiar și dacă ar dispune la discreție de bani, echipamente și soldați, Occidentul nu a găsit încă formula succesului în războaiele externe. Intervențiile din Irak, Afganistan și chiar și Libia nu pot fi numite succese în adevăratul sens al cuvântului. Unii europeni sperau că cele trei misiuni vor tăia din apetitul pentru genul acesta de aventuri. Doar că războiul din Mali a izbucnit pe neașteptate și, după toate semnele, era oricum inevitabil. Iar cetățenii celui mai răsfățat continent trebuie să realizeze că aceasta nu va fi, nici pe departe, ultima oară când Europa va fi nevoită să ridice armele.

Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei britanice The Economist