Ulterior, undeva pe la mijlocul lunii martie 2011, a fost emisă şi HG nr. 248/2011, pentru aprobarea procedurii efective de aplicare a metodelor indirecte de control. La nivel declarativ, s-a afirmat că verificările vor demara cu persoanele cu o avere considerabilă, dar cu venituri declarate modeste (în comparaţie cu respectiva avere), urmând ca diferenţa ce nu poate fi justificată să se impoziteze cu 16%. A devenit astfel de notorietate clişeul „patroni bogaţi cu firme sărace“. În sine, scopul vizat este unul „nobil“, iar, la urma urmei, demersul este absolut firesc şi normal într-o ţară civilizată şi membră a Uniunii Europene (desigur, v-aţi dat seama, mă refeream la România…). Toate bune şi frumoase, numai că, legat de consistenţa informativă a textelor de lege în cauză, nu-mi pot răspunde totuşi la câteva întrebări:

– De ce doar 16%? Dacă veniturile nedeclarate provin dintr-o activitate salarială sau gen persoană fizică autorizată, de ce nu se iau în calcul şi contribuţiile sociale obligatorii? Dacă provin dintr-o activitate economică, legală, dar nedeclarată, de ce nu se are în vedere şi impozitul pe dividende sau chiar TVA (evident, în funcţie de plafonul veniturilor stabilite ca realizate şi nedeclarate)?
– De ce nu s-a avut în vedere o amnistie fiscală generalizată şi, mai ales, transparentă, de la care să se plece pe viitor şi care să stea chiar la baza întocmirii unei „declaraţii de patrimoniu la momentul zero“? Probabil că asta ar fi echivalat cu o recunoaştere tacită a neputinţei statului, deşi ţări situate mai la vest nu s-au sfiit să o aplice… În opinia mea, respectiva declaraţia ar putea valida efectiv operaţionalizarea în practică a celor trei metode indirecte de control; dar poate că „încurca“ anumite soacre, mătuşi etc. ce doreau să facă un „act de binefacere“ către cei apropiaţi.

– Ce avere urmează a fi analizată de autorităţile fiscale? Cea scriptică, „din hârtii“ (aşa cum rezidă din conţinutul semantic al textului de lege – „situaţia fiscală personală“) sau cea „afişată“ („bogăţia reală”, cam cum e prin ţările nordice)? Ce facem cu cei fără venituri, fără avere („pe numele lor“), dar care folosesc în fapt bunuri cât se poate de palpabile, de o valoare considerabilă? E posibil ca, pe viitor, aceste bunuri să fie în proprietatea de drept (dar nu şi de fapt!) a unor societăţi pe acţiuni nu nominale, ci la purtător, înregistrate în paradisuri fiscale. Mai mult chiar, putem asista inclusiv la ceva modificări (perfect legale) în statutul de rezidenţă fiscală a unor întreprinzători sau la exituri spectaculoase din anumite afaceri (aţi ghicit, în favoarea unor BV-uri din Olanda)…

– Mai nou, Fiscul are atribuţii în culegerea de informaţii, dincolo de analiza situaţiilor şi a declaraţiilor fiscale ale contribuabililor şi aflate la dispoziţia sa? Iar aici am în vedere acea verificare prealabilă care se face „pe dibuite“ şi fără notificarea contribuabilului vizat.

– Are Fiscul competenţa legală să reevalueze valoarea reală de piaţă a unui bun imobil pentru care contribuabilul a declarat şi notarul a certificat că a fost achiziţionat sau vândut (după caz) la o anumită sumă?

Eu ştiu… Cu cât sunt mai multe „de ce“-uri fără răspuns, aplicarea textului de lege în cauză este cu atât mai subiectivă şi supusă unor interpretări şi opinii contradictorii, chiar conflictuale. Şi asta, în mod evident, poate conduce la practici discreţionare, fie de o parte, fie de alta a baricadei. Dar uite că am terminat articolul şi n-am reuşit să răspund la întrebarea din titlu: şi bogaţii plâng. Sau nu?