Evenimente Mica publicitate Abonamente
CITEŞTE ŞI

Industrie

REPORTAJ Printre oameni, în grădina cu roboți din Craiova

Autor: | | 1 Comentarii

Uzina Ford din Craiova este o adevărată grădină cu roboți, iar printre cei 2.700 de oamenii care muncesc zilnic alături de ei pentru a produce câte o mașină la fiecare 80 de secunde s-a aflat, pentru o zi, și Capital.

La ora 7.30 bulevardul Henry Ford din Craiova este un adevărat furnicar. Aproape 2.700 de angajaţi ai marelui producător american Ford se grăbesc să intre pe porţile uzinei româneşti pentru a ajunge la posturile de lucru înainte de ora 8. Întârzierea nu este o opţiune pentru că, la 8 fix, benzile transportoare încep să se mişte, iar roboţii să danseze haotic rotindu-şi braţele „înarmate” cu aparate de sudură, substanţe de lipire sau mari bucăţi de caroserie. Mica echipă de jurnalişti sosiţi din Bucureşti, dotată rapid cu ghete cu bot metalic, tricouri, şepci, mănuşi şi ochelari de protecţie îşi ia în primire posturile indicate de oficialii uzinei. Undeva, departe, în capătul secţiei „caroserie” suntem aşteptaţi de supervizorul liniei „closures”, Maria Lăzărescu, care ne indică rapid postul de lucru şi echipa alături de care vom munci. Mugurel, şeful meu pentru următoarele patru ore, îmi zâmbeşte prietenos şi îmi explică într-un ritm alert cam ce ar trebui să fac pentru ca robotul din faţa mea să poată asambla uşa din spate a monovolumului B-Max. „Domnu` Robert, nu e mare lucru. Trebui să luaţi partea asta de aici şi să o puneţi în suportul ăsta. Apoi, din partea cealaltă, luaţi piesa şi o puneţi peste ea. Doar să aveţi grijă să le potriviţi corect ca să se stingă becurile albe de pe afişajul din dreapta”, îmi explică „team-leader”-ul poziţionând în acelaşi timp, cu migală, bucăţile de tablă într-un suport şi atingând în treacăt un buton mare şi roşu. În câteva secunde uşa din faţa noastră se închide şi robotul ascuns în spatele ei îşi începe dansul absurd sudând pilonul B ascuns în uşa din spate a maşinii. Furat de rapiditatea acţiunii nici n-am observat că, în acelaşi timp, o uşă alăturată s-a deschis lăsând să se vadă un suport identic pe care o piesă deja sudată aştepta să fie ridicată. Mugurel mă trage de mână şi îmi explică sfătos: „şi aici e la fel, doar că luaţi piesele din partea asta. Dacă nu vă descurcaţi vă ajută Ileana sau Cristina. Ele vă sunt colegele de echipă”. Abia atunci văd că, în spatele meu, o femeie între două vârste şi o tânără care nu pare a fi împlinit 20 de ani mă priveau neîncrezător.

 

După vreo oră în care mai mult am încurcat echipa care deservea roboţii programaţi să sudeze elementele uşii din spate a vehiculului am atins performanţa de a mă mişca chiar mai repede decât ritmul impus de roboţi. Ba chiar mi-am făcut timp să schimb câteva vorbe cu noile mele colege. Ileana lucrează de mult timp în fabrică şi asta se vede. Mişcările ei sunt perfect coordonate cu tehnologia din jur, iar Cristina face parte dintre cei mai noi angajaţi. „Dacă vrei, poţi să ieşi la o ţigară. Ne ocupăm noi aici”, îmi spune Cristina parcă mirată că în ora care a trecut n-am cerut pauză. „Nu. Mulţumesc. Vreau să văd exact cum simţiţi voi o zi de muncă”, îi răspund rapid şi în următoarea secundă regret că nu am acceptat invitaţia. „Treaba dumneavoastră, dar pauza e abia la 10 fix. Și e doar de opt minute”, mă lămureşte Ileana. În uzina din Craiova schimbul 1 are la dispoziţie trei pauze. Două de câte opt minute – la 10.00 şi la 14.00 - şi una de vreo 20 de minute, la ora 12.00. În rest, nu poţi lipsi nicio secundă de la post pentru că roboţii din jur trebuie alimentaţi cu piese constant. Doar în cazuri extreme şeful de echipă poate lua locul unuia dintre muncitori pentru scurt timp.

 

Pauza de opt minute

La ora 10.00, totul în uzină încremeneşte. Muncitorii dispar rapid şi eu mă las ghidat de colegele mele către locul de fumat. „Aveţi noroc că e aproape. Alţii fac trei minute de la postul lor până la locurile special amenajate pentru fumători. Vă daţi seama? Trei minute dus, trei întors, le rămân două minute pentru ţigară”, îmi spune râzând şeful de echipă.

 

Într-un colţ ascuns din exteriorul halei, vreo opt persoane fumează, aparent liniştite. „Luaţi loc. Aţi stat doar în picioare până acum”, îmi spune un tip de vreo 50 de ani care trage fiecare fum în piept de parcă ar fi ultimul. Înţeleg că întreaga uzină ştie de prezenţa „ziariştilor din Bucureşti” şi, tot atunci, realizez rapid că mai sunt doar două minute până la 10.08 când roboţii vor începe să „ceară de mâncare”. Ajung în ultima clipă la postul de lucru, doar pentru a le găsi pe colegele de echipă cu piesele în mână aşteptând ca braţul de metal să fie gata de lucru. „Trebuia să mai staţi că putem noi să vă înlocuim. Nu trebuie să munciţi ca şi cum aţi fi angajat”, îmi spune Ileana la fel de neîncrezătoare în răbdarea mea de a face aceleaşi mişcări timp de patru ore cât sunt arondat locului lor de muncă.  Reiau cu stoicism deservirea robotului şi, pentru că deja am dexteritatea necesară, îmi permit să împart munca temporară din uzină cu cea de jurnalist. Întrebările mele primesc răspunsuri politicoase dar, de multe ori, evazive. A trecut prea puţin timp pentru ca oamenii să aibă încredere în mine dar, deşi sunt convins că nu îşi vor pune sufletul pe tavă în faţa unui străin, încerc  să aflu cât mai multe. Aşa înţeleg exact cum trece un viitor angajat al Ford prin furcile caudine ale procesului de recrutare. Cristina îmi explică pe îndelete că întâi aplici la compania de resurse umane care îţi dă o serie de teste, printre ele chiar şi unul de matematică, şi abia apoi ajungi la interviul final. Leafa nu e negociabilă. Accepţi cât ţi se oferă sau nu. Atât. Iar suma dusă acasă la final de lună „e bună, dar, ştiţi cum e românul… Se putea şi mai bine”, îmi mărturiseşte Mugurel. De la Ileana aflu că, între ceea ce era în fabrică înainte de privatizare şi momentul actual, diferenţele sunt „de la cer la pământ”. Acum totul se face respectând nişte norme de siguranţă foarte stricte, „unele mai greu de înţeles şi acceptat, dar, dacă am văzut că nu se mai întâmplă accidente, le-am respectat”.

Poveşti de viaţă

 

„Eu sunt în uzină încă de pe vremea coreenilor”, îmi spune Maria Lăzărescu, supervizorul liniei de asamblare a uşilor, capotei, hayonului şi aripilor, din secţia caroserie. Cu vreo 20 de minute înainte de ora 12 mă invitase la o cafea, în micul său birou amplasat într-o „cuşcă” de sticlă din mijlocul halei. „Când a venit Ford, toţi cei din zona de proiectare au primit oferta de a prelua alte funcţii pentru că americanii dezvoltă proiectele în Germania, nu aici. În caz contrar plecau acasă. Unii au acceptat, alţii, nu. Am fost speriată la început pentru că mulţi colegi îmi suneau că «muncitorii sunt răi» şi că nu mă voi descurca în hală. Uite că au trecut anii şi m-am adaptat foarte bine aici. Muncitorii mă respectă şi eu le întorc respectul”.

Dornică de a schimba câteva vorbe cu cineva din afara ariei ei de muncă, şefa îmi povesteşte de toate, de la viaţa personală din afara uzinei, la locurile în care se vor amplasa noi linii de producţie pentru viitoarele produse. Înţeleg astfel că, între casă şi uzină nu rămâne mult timp. Viaţa multora dintre cei de la Ford Craiova se împarte între activităţile repetitive din halele de producţie şi căsuţa de la marginea oraşului în curtea căreia se chinuie să întreţină straturile de legume şi flori. Nu prea e timp de teatru, film, restaurant sau alte lucruri care, pentru un „conţopist” dintr-un birou al marilor clădiri din Capitală sunt simple obişnuinţe.

 

Asamblare finală

 

 
La ora 12 fix, sunt invitat de gazde la masă. Un sandwich servit rapid într-una dintre zonele special destinate pentru masa de prânz şi o sticlă de apă pe care sunt sfătuit să o iau cu mine la următorul post de lucru sunt singura ofertă. Dacă vrei altceva trebui să mergi la un chioşc amplasat undeva între liniile de lucru. Doar că te uiţi la ceas şi îţi dai sema că nu ai vreme. Cele 20 de minute rezervate mesei de prânz au trecut rapid, iar despre timp pentru o ţigară nici nu poate fi vorba. Pentru a înţelege mai exact ce înseamnă munca în uzina Ford sunt invitat să schimb primul post cu un altul, chiar pe linia de asamblare finală. Aici roboţii sunt mult mai puţini, iar atmosfera pare mai încinsă. Câteva zeci de persoane se zăresc în lungul liniei pe ambele părţi ale vehiculelor care se scurg într-un ritm aparent liniştit. În funcţie de volumul programat al producţiei, câte o maşină iese, pe propriile roţi, la fiecare 80 – 100 de secunde.  E un ritm ceva mai lent decât cel de la uzina din Piteşti a celuilalt mare producător auto din România, dar, odată cu demararea asamblării SUV-ului EcoSport, cadenţa este de aşteptat să fie mai alertă.

Postul pe care oficialii uzinei mi l-au repartizat presupune aplicarea bandoului din dreapta de pe plafonul maşinii, fixarea cu patru şuruburi a suportului pentru capacul din plastic de pe pilonul C al lui B-Max, alte două şuruburi strânse după aceea, şi poziţionarea clemei de prindere a uşilor în zona stâlpului central care, în cazul lui B-Max, este inclus în portiere. Pare simplu? Este. Dar ritmul te înnebuneşte. După mai puţin de o jumătate de oră râuri de sudoare îmi curg pe şira spinării, iar colega căreia i-am luat locul, şi care acum mă supraveghează atent, tot nu a reuşit să mă facă să înţeleg cum să fixez clema centrală. E o poziţie imposibilă, iar înşurubarea se face pe pipăite. În rest, mă descurc destul de bine pentru un novice. „Dacă mai scapi şuruburile alea pe jos şi te tot apleci să le iei o să ajungi acasă cu o durere de spate de nu o să-ţi mai trebuiască muncă pe bandă niciodată”, îmi spune colega de muncă zâmbind înţelegător. De fiecare dată când strâng câte un şurub mi-e teamă să nu îmi scape şurubelniţa electrică şi să stric vopseaua de pe caroserie. Aşa că, în toiul acţiunii, mai pierd câte un şurub. „Stai până la 4? Ce noroc pe capul meu. Aşa mai merge. Parcă mi-ar pica bine câte un coleg în fiecare zi. Mai am şi eu timp să respir”, aud din spatele meu vocea stinsă a colegei.

 

Ca şi muncitorii cu care am lucrat în secţia caroserie, vecinii de post sunt vorbăreţi nevoie mare. După vreo oră am ajuns să cred că aşteptau demult unul ca mine. Sau orice persoană care să nu le fi stat alături, zi de zi, continuu, câte opt ore. Mă gândesc, în sinea mea, că oamenii ăştia de la posturi apropiate îşi cunosc unul altuia întreaga viaţă. E greu să se mai surprindă cu ceva şi, atunci, orice nou angajat sau vizitator este o binecuvântare. Asta, desigur, dacă nu ar fi la fel de neîndemânatic ca mine.

Din nefericire, am nimerit într-unul dintre posturile din mijlocul secţiei şi, la ora 14, sunt nevoit să probez pe propria piele cum poţi „executa” fumatul la două minute aşa cum îmi povestise mai devreme Mugurel. Pauza de opt minute se termină parcă înainte de a începe şi merg grăbit către locul meu de pe banda de asamblare finală. Deja maşinile se mişcă. Am întârziat aproape un minut. Dacă nu aş fi fost un simplu invitat, supravegheat şi înlocuit oricând de colegi, mi-aş fi atras cu siguranţă reproşurile şefilor pentru că munca pe linie nu permite astfel de „derapaje”. În cazul în care maşina a depăşit perimetrul tău fără să îi montezi piesele de care te ocupi, totul se dă peste cap. În situaţii extreme, tu sau colegul de după tine, trebuie să trageţi de cablul aflat la câţiva centimetri deasupra capului, însă asta înseamnă că întreaga bandă se va opri şi nu va mai putea fi îndeplinit planul zilei respective. Iar o singură maşină în minus pe zi înseamnă bani buni pentru orice producător auto.

Cu câteva secunde înainte de ora 16.00 totul îngheaţă. Nici nu apuci să îţi iei la revedere şi să mulţumeşti pentru răbdarea de care au dat dovadă colegii. Muncitorii din jur se topesc rapid în imensitatea halelor, iar eu şi colegul jurnalist care a executat aceleaşi operaţiuni ca şi mine, dar pe cealaltă parte a benzii, rămânem brusc singuri. Suntem treziţi din reverie de o voce are ne invită să predăm echipamentul de protecţie şi să ne prezentăm în clădirea administrativă a uzinei Ford din Craiova.

Asta a fost tot. O zi incredibilă pentru mulţi dintre cei care nu au avut niciodată de-a face cu munca într-o fabrică auto. Deşi am vizitat de-a lungul anilor mai bine de 30 de uzine producătoare de maşini din întreaga lume, nicăieri nu am muncit cot la cot cu oamenii. Mi-e acum limpede că o simplă vizită nu îţi spune nici pe departe povestea locului! Și dacă tot vorbim despre uzine şi oameni, trebuie menţionată, fără doar şi poate, calitatea celor care ne-au ghidat şi ajutat pe tot parcusul „vizitei de lucru” în grădina cu roboţi din Craiova. Nu ne aşteptam ca muncitorii să fie atât de comunicativi şi deschişi. Și nici să ne primească în mijlocul lor fără proteste sau glume mai mult sau mai puţin sărate despre neîndemânarea celor obişnuiţi doar cu reportofoane, computere, hârtii şi pixuri atunci când se întâlnesc cu munca fizică. Cert este că, în drumul către Bucureşti, mintea mea a tot rostogolit gânduri despre curajul şi capacitatea oamenilor alături de care am lucrat de a face zilnic, câte opt ore, acelaşi lucru. Pare greu de acceptat să devii servantul unui robot sau să faci gesturi identice, zile la rând, până când – aşa cum am văzut pe linia de asamblare finală – ajungi să repeţi acţiunile chiar şi atunci când acestea nu mai sunt necesare. Sau, cum îmi spunea colega de post, începi să te trezeşti noaptea din somn cu coşmarul că „a plecat banda”, sau mai pe înţelesul tuturor, că nu ai reuşit să pui toate piesele necesare în timpul şi spaţiul alocat şi eşti obligat să tragi de cablul care blochează activitatea. Cu siguranţă nu este uşor să munceşti pe linia de asamblare dar, la fel de sigur, o astfel de muncă îţi oferă satisfacţia de a te simţi bine în pielea ta atunci când vezi pe stradă un vehicul la crearea căruia ai participat. 

SPUNE-TI PAREREA Capital - Comenteaza Acum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>
Postarea comentariilor se poate face in doua moduri:
  • Prin formularul de la finalul articolelor.
  • Prin intermediul contului de Facebook: în acest caz postarea comentariilor se face instant. Daca nu aveti deja cont de Facebook il puteti crea de aici https://ro-ro.facebook.com/
Echipa CAPITAL.
Capital - Comenteaza
Printeaza

EVZ

DCNews

Stirile Kanal D

Economica.net

Ziare.com

AutoBild

Adevarul

Stirile Tvr.ro

Click

Agrointeligenta

Doctorul Zilei

Animal Zoo

EVZ Monden

Infoactual

Capital - Articole similare

SPUNE-TI PAREREA Capital - Comenteaza Acum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>
Postarea comentariilor se poate face in doua moduri:
  • Prin formularul de la finalul articolelor.
  • Prin intermediul contului de Facebook: în acest caz postarea comentariilor se face instant. Daca nu aveti deja cont de Facebook il puteti crea de aici https://ro-ro.facebook.com/
Echipa CAPITAL.

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul Capital.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

FACEBOOK
evz.ro