Succesul în România modernă se măsoară conform poziţiei într-un grafic cu două axe: una a bogăţiei şi cealaltă a nemuncii. Cu cât eşti mai bogat, cu atât mai bine, respectiv cu cât munceşti mai puţin, cu atât eşti considerat un exemplu de succes. De câte ori nu aţi întâlnit expresia „Xulescu o duce foarte bine, câştigă X mii de euro pe lună şi nu face mai nimic“? Acesta este modelul românesc. Este dezideratul suprem. Să trăim în huzur fără să ne batem capul (şi cu atât mai puţin mâinile şi picioarele) cu nimic.
În cazul în care pe axa bogăţiei cam ştim cine sunt fruntaşii fiindcă am aflat din Top 300 Capital, poate că ar fi interesant să aflăm şi cine sunt campionii joburilor în care nu se munceşte decât foarte puţin spre deloc. Materialul colegului Răzvan Amariei despre cele mai uşoare locuri de muncă din România este extrem de instructiv – şi aş îndrăzni să cred că foarte motivant – pentru generaţia celor picaţi la bac. Şi nu, nu aţi ghicit, nu toate acestea se află în sectorul bugetar. Are şi mediul privat „premianţii“ săi. Un lucru au în comun aceste „joburi de vis“. Necesită cel puţin o diplomă de bacalaureat.

Personal, nu consider că anul 2011 reprezintă o dramă în privinţa învăţă­mântului românesc. Ba dimpotrivă, ar putea să fie linia de start în procesul dobândirii unei noi perspective. Nu toată lumea are nevoie de diplomă, iar obţinerea unei diplome pe care o deţin alte milioane de loaze care au copiat la examen nu valorează nici cât hârtia pe care este tipărită. Singurul scop al unei diplome este acela de a departaja pe cel care ştie de cel care nu ştie. Repet, cu menţiunea că nu e nevoie ca toţi să fim intelectuali.
Ţara are nevoie şi de specialişti în alte domenii, de la îngrijitorii spaţiilor verzi până la cei care întreţin reţeaua de canalizare. Nu diploma de bacalaureat aduce binele societăţii, ci tocmai faptul ca o deţin doar cei cu merite la învăţătură. Cred că ar trebui să-i mulţumim ministrului Funeriu pentru introducerea camerelor video de supraveghere, nu să-l tragem pe roată şi apoi să-l ardem pe rug. Bănuim de multişor cam pe unde ne aflăm în materie de învăţământ, mai ales după cele peste o sută de „reforme“ implementate pe jumătate sau pe sfert de fiecare dintre cei ajunşi în scaunul de ministru pentru educaţie.

A sosit momentul adevărului, al confruntării unei realităţi care îi doare numai pe cei care s-au obişnuit să-şi măsoare succesul doar prin înălţimea poziţiei pe scala nemuncii. Toţi cei care au compus lucrări cu note de trecere doar din propriul cap se vor bucura. În sfârşit, sita procesului de departajare i-a aruncat pe cei care n-au muncit, păstrându-i doar pe cei cu merite reale. Nu este asta principala menire a unui sistem de educaţie care funcţionează?
Claudiu Şerban, redactor-șef