Cu propria imagine. Adică cu modul în care activitatea şi rezultatele aparatului de stat, care înfăptuieşte actul de justiţie, se reflectă în optica celor pentru care este desfăşurată această activitate, anume justiţiabilii.

Sublinierea este esenţială, întrucât modul în care funcţionarea justiţiei poate fi înţeleasă şi percepută, cât mai aproape de adevăr, este total diferit în cazul Comisiei Europene, al specialiştilor în drept (consilieri juridici sau avocaţi), al persoanelor care au experienţa şi sprijinul necesare pentru a înţelege speţa în care sunt implicate, sau al justiţiabilului profan care încearcă, prin puterile proprii, să desluşească iţele unei lumi pe care nu o cunoaşte, în căutarea a ceea ce el socoteşte că este dreptatea.

Am asistat, cu puţin timp în urmă, la o scenă impresionantă şi dureroasă. Un om în vârstă, care formulase o cerere în materie civilă, a părăsit sala de judecată plângând, întrucât instanţa de judecată i-o respinsese. Omul dorea, prin cererea respectivă, să afle de ce i-a murit un copil. Dincolo de această dorinţă legitimă, cererea pe care a formulat-o şi cererile preparatorii, care teoretic sprijină acţiunea si care fuseseră respinse la acel termen de judecată, erau absolut absurde din punct de vedere juridic. Nu puteau fi niciodată admise. Astfel de situaţii se întâmplă în fiecare zi, de sute şi mii de ori, chiar şi în cazuri mai grave, în care justiţiabilul este asistat de un avocat ignorant, care fie nu vrea, fie nu poate să priceapă că o cerere este inadmisibilă, neîntemeiată, absurdă etc.

Realitatea crudă ne arată că există nenumărate cazuri în care oameni simplii nu pot înţelege ce li se întâmplă, pentru că nu există acel cineva care să le dea explicaţiile necesare. Nu ştiu ce e mai grav, din perspectiva viitorului: că nu poate fi socotit nimeni responsabil pentru această situaţie, sau că nu există nicio preocupare vizibilă în acest sens, care să ofere un dram de speranţă.

Omul care îşi caută dreptatea fără să ştie să o ceară din punct de vedere juridic, confruntat cu una din situaţiile descrise mai sus, va sfârşi prin a fi agresiv cu un mecanism pe care îl socoteşte ostil sau, în cel mai “bun” caz, se va resemna, găsind fie explicaţii mistice, fie soluţia universală – implacabila corupţie – pentru o problemă de o cu totul altă natură.

Există un organism, Consiliul Superior al Magistraturii, care, teoretic şi practic (în sensul că îşi şi exercită efectiv aceste atribuţii), are sarcina de a apăra prestigiul justiţiei şi al magistraţilor (cei ce o înfăptuiesc). Acest lucru se întâmplă cu adevărat, însă eficienţa este cea pe care o poate avea un organism colectiv cu cincisprezece membri, confruntat cu zeci de probleme instituţionale şi cu o infinitate de probleme punctuale, aferente milioanelor de cauze aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Colac peste pupăză, problemele pur juridice tranşate de Curtea Constituţională (în sensul interdicţiei anumitor candidaţi, care au mai beneficiat de un mandat, să fie realeşi ca membri ai CSM) au fost politizate, devenind obiectul disputei putere-opoziţie, având ca miză finală componenţa noului CSM. Complet neinteresantă din perspectiva mea (şi a justiţiei), această luptă politică poate avea un singur rezultat previzibil la nivelul opiniei publice neavizate (fără pregătire juridică): decredibilizarea CSM, ca organism şi instituţie, ca gardian al imaginii şi aşa şifonate a justiţiei.

E cert că justiţia are şi o mare problemă de imagine. Datorită acesteia, este infăţişată distorsionat celor care beneficiază de serviciile ei, mai urâtă şi mai chinuită decât este în realitate. Ceea ce pare incredibil, dar ar putea fi adevărat, este că problemele de imagine și de comunicare pot avea, la nivelul cel mai larg al opiniei publice, un impact negativ mai mare decât problemele “de fond”. Dacă pentru acestea din urmă există soluții clare, și se lucrează în acest sens, în ceea ce privește problemele de imagine, nu există motive de optimism, cel puțin pe termen scurt.
Cosmin Vasile, avocat asociat în cadrul Zamfirescu Racoți Predoiu