Să știți că avansul de 5% și eșalo­narea rambursării creditului pe 30 de ani nu au fost dintotdeauna. Iar darea în plată a imobilului ipotecat nu este o invenție a zilelor noastre. De fapt, cândva lucrurile astea au stat exact invers. Și e important să vorbim despre ele ca să înțelegem evoluția (sau degenerarea) activității bancare și ca să punem într-un context mai larg cea mai importantă dezbatere a momentului.

1. Ipoteca.  Care este natura creditului ipotecar? Acordarea unui împrumut în schimbul oferirii unei garanții, care rămâne moartă (dead pledge) până la rambursarea acestuia. Dacă debitorul nu-și achită datoria, atunci își ia adio de la garanție. Deci contractul de ipotecă se stinge fie prin rambursarea împrumutului, fie prin luarea în proprietate de către creditor a bunului ipotecat. În Antichitate, bunul ipotecat intra de facto în posesia creditorului, urmând să fie pasat înapoi debitorului atunci când acesta își achita datoria. Deci ce atâta gălăgie cu darea în plată? Asta se prezumă. Dacă debitorul nu plătește, creditorul ia bunul, punct. Legea dării în plată nu inventează apa caldă și, cumva, mi se pare penibil că din atâția juriști câți are România (în afară de cei care au inspirat legea), nu s-a găsit nimeni să explice poporului că de fapt ce se propune acum nu este cine-știe ce revoluție sau schimbare radicală, ci o întoarcere la tradiție. La o tradiție pervertită în timp, asa cred că merită menționat. Din contră, juriștii „eminenți“ ai României au găsit de cuviință mai degrabă să se ascundă în diverse fragmente de legislație pentru a faulta legea.

2. Avansul și dobânzile

Până în secolul XX avansul era destul de mare. „Până prin 1930 creditul ipotecar era disponibil doar pe termen scurt (5-10 ani) și se caracteriza prin rambursarea principalului dintr-un foc, la scadență… De obicei, creditele reprezentau 50% din valoarea bunului și, astfel, nu putea fi vorba de un risc important pentru creditori, deoarece dacă debitorii rămâneau fără bani, atunci proprietatea putea fi vândută la licitație.“ Ca să vedeți lucrurile într-o perspectivă încă și mai largă, vă amintesc că băncile însele erau foarte bine capitalizate (rata capitalului tindea spre 50% din active, nu 8% ca astăzi!). Prudența era un principiu de viață. Nu se dădeau credite șomerilor. Era altă cultură, pe timpuri cine se îndatora și nu putea să mai plătească ajungea la închisoarea datornicilor, nu ca astăzi, când sare statul să te salveze din orice. Treaba s-a schimbat după Al Doilea Război Mondial, când statul (trăiască statul!) a zis că e bine ca foștii soldați să își cumpere o casă, și a creat condiții pentru extinderea perioadei de rambursare și pentru credite care acopereau peste 90% din valoarea casei. Deci condițiile de creditare de astăzi nu sunt firești, ci rezultatul intervenției statului. În special existența monopolului de producție monetară, prin care statul practic expandează continuu cantitatea de bani, dezvoltă hazardul moral și aspiră o parte tot mai mare a populației în rândul datornicilor.

Repet: a nu se înțelege că sunt necondiționat de acord cu legea dării în plată. Din contră, mi se pare că legea are o hibă uriașă, aceea că modifică pe nepusă masă contractele încheiate în trecut. În privința amenințărilor băncilor despre ce s-ar putea întâmpla dacă legea intră în vigoare, abia aștept să le văd puse în practică. Cu cât lumea are mai greu acces la credit, cu atât stimulentul pentru economisire va fi mai mare, cu atât vom avea mai multă acumulare de capital; iar băncile, în loc să crediteze consumul – creditul ipotecar este un credit de consum – vor fi obligate să crediteze investițiile. Dar nu cred că lucrurile vor ajunge aici sau că vor fi atât de simple și, chiar dacă vor ajunge aici nu vor rămâne așa pentru mult timp. Dinamica intervenționismului va continua.

Problema fundamentală este aceea că am încetat să mai trăim într-o lume normală. Suntem în junglă, care pe care. Da, ca în junglă, nu ca în filmul Transformers! Nu există eroi și țărănoi aici. Și nimic bun nu poate ieși din povestea asta încâlcită de politicieni și grupurile lor de interese.

Mai multe articole scrise de Bogdan Glăvan puteți citi pe logec.ro