Economia a crescut anul trecut cu aproape 3%, stocul de credite din sistemul bancar a scăzut cu peste 3%. Exporturile au adus încasări în euro mai mari cu circa 6% față de 2013, stocul de credite în valută din bilanțurile băncilor a scăzut cu peste 10%.
Creditul total pentru companii a scăzut anul trecut cu aproape 6%. A crescut, în schimb, cu peste 6% finanțarea acordată de bănci statului. Ce rol mai joacă băncile? Se vede bine că nu pe cel din cărți, de mijlocitor între cei care economisesc și companiile care au nevoie de finanțare pentru a se dezvolta. Mai degrabă joacă un rol denaturat, de a folosi economiile populației și ale firmelor pentru a finanța un stat care a sacrificat constant investițiile pentru a putea spune că face consolidare fiscală, cu precădere în ultimii trei ani. Vestitul model polonez? Creditul pentru populație a crescut în 2014 cam cu 5%, creditul pentru investiții acordat companiilor a urcat cu 9%, iar economia a înregistrat o creștere de 3,3%. Inclusiv pe seama creditării, PIB-ul polonez și-a accelerat ritmul de creștere față de 2013 și tinde să-l stabilizeze peste pragul de 3% pe an. Fără un canal al creditării funcțional și fără investiții, economia României a încetinit anul trecut și există riscul unei încetiniri suplimentare în 2015, pe fondul unei sume de incertitudini.România a acumulat patru ani consecutivi de creștere economică. Cât pe ce să devină dovada vie că poate exista creștere fără credit. O dovadă sinistră pentru bancheri, desigur, dar care s-ar susține în măsura în care în curând sistemul va comemora doi ani de când stocul de credite acordate sectorului privat a intrat pe scădere. Numai că „modelul“ românesc este departe de a deveni un exemplu de urmat, trendul de creștere fiind fragmentat de alternanțe între accelerări și frânări induse de diverși factori conjuncturali: un an de creștere cu 2,3%, altul cu numai 0,6%, unul cu 3,5%, altul de 2,9%.
Chiar și așa, probabil că 2015 va fi al cincilea an consecutiv de creștere economică pentru România în condițiile nefuncționării motorului creditării. Deja gradul de intermediere financiară exprimat de raportul creditului privat în PIB s-a contractat dramatic, riscând să intre chiar sub pragul de 30% anul acesta față de circa 40% în 2011, când băncile încă negau și ascundeau efectele crizei asupra portofoliilor de credite. Tocmai această negare prelungită și întârzierea curățării bilanțurilor au condus la actuala decuplare dintre ciclul de creștere economică și ciclul de creditare, băncile fiind în continuare cu spatele la economie în pofida scăderii dobânzilor și a abundenței de lichiditate. Abudență care face ca statul să rămână „clientul perfect“ pentru bănci, deși a devenit din ce în ce mai pretențios cu costurile la care se finanțează. Dar frica bancherilor de a-și mai asuma riscuri în economia privată este mai puternică decât orice și, ca dovadă, soldul finanțărilor pentru stat tinde spre o creștere colosală de zece ori față de anul de grație 2007 (parcă era anul aderării României la UE), când creditarea și economia „duduiau“ deopotrivă. Iar dacă tendințele actuale continuă, nici nu mai este mult până se va ajunge la situația aberantă în care soldul creditelor pentru stat (87 mld. lei în ianuarie 2015) să întreacă stocul de credite pentru companiile private (108 mld. lei în ianuarie 2015).
Că dependența economiei de bănci s-a redus atât de mult poate nici nu este prea rău în contextul rătăcirii care marchează acest sector. Problema este că în loc să cupleze la efortul de creștere, potențând relansarea consumului și a investițiilor, sistemul bancar a fost astfel gestionat încât continuă să acționeze ca o frână.
