România are un prim-ministru interimar în persoana lui Sorin Cîmpeanu, fost ministru al educației. E drept că noul statut nu-i dă acestuia drepturi depline, dar parcă tot îmi pare rău că nu s-a găsit altul mai puțin controversat și netrecut pe la Academia Sereiștilor. În anii ’90 mă uitam la scena politică și vedeam tot felul de „dinozauri“ comuniști reconvertiți la capitalism. Rar se găsea câte unul care să nu fi fost pregătit din timp de către Securitate pentru un rol de frunte în noua orânduire socială aflată în construcție. Bineînțeles, era plin de „acoperiți“ pe care i-am dibuit cu toții abia mult mai tarziu, sau n-am putut decât să-i bănuim pe baza evidenței, însă fără dovezi concrete. În condițiile astea, nu-mi mai rămânea decât să sper că odată, într-o bună zi, cei de vârsta mea vor ajunge la putere. Mare mi-a fost însă dezamăgirea când mărirea „alor mei“ s-a produs – mai devreme decât îmi imaginasem eu – prin persoana lui Victor Ponta. Prea tânăr și încă necopt, cu un orgoliu cât Casa Poporului și trecut de utecist fruntaș, omul s-a instalat în fotoliul de la Palatul Victoria și a pornit marșul triumfal încununându-se cu măriri de taxe. Unele de-a dreptul stupide, precum „taxa pe stâlp“, altele aduse șmecherește din condei, precum calculul supraaccizei la carburanți. În plus, au apărut din ce în ce mai dese tăieri de investiții în infrastructură asezonate cu scandaluri de corupție. Dar nimic nu a marcat mai puternic memoria noastră colectivă decât șiragurile de minciuni pe care era capabil să le depene fără ca vreun mușchi să-i tresară pe figura aceea de copil arogant și obraznic. Noul Om Politic, era, așadar, doar un urmaș al vechilor securiști, cu perfecționarea aproape admirabilă a abilităților de comunicare și reprimarea până la extincție a oricărui organ ce putea fi bănuit de legătură cu moralitatea.

După ce a reușit să se întrupeze în cea mai mare decepție a mea, în calitate de membru al aceleiași generații (nu-i exclus să fi jucat și vreun baschet împreună în timpul liceului), Ponta a realizat – în ceasul al 12-lea și după pierderea prezidențialelor – că al său partid nu prea-l mai vrea fiindcă șmecheria lui nu prea le mai e de folos. Iar acestă mare revelație a fostului premier a dus la cea mai mare speranță de după marea criza financiară: un nou Cod Fiscal, care încurajează economia și inițiativa privată. Un act cârpit în mod nefericit cu o ordonanță de urgență, dar care prefigura o nouă realitate necesară: taxe mai mici și reduceri ale risipei în cheltuirea banului public. Plus combaterea evaziunii fiscale, mai ales a celei cu protecție politică. Victor Ponta devenise brusc, așa cum singur s-a caracterizat, un tehnocrat.

Marele meu regret este că, după ce a decredibilizat generația din care facem amândoi parte (cot la cot cu alți prieteni ai domniei sale printre care, la loc de cinste se află Dan Șova), a dispărut de pe scena politică fără să mai apuce să-și repare greșelile. Poate că nu s-a putut mai mult. Poate că Sistemul l-a învins și pe Victor Ponta, în ciuda abilităților sale de a se strecura neatins printre responsabilități. Totuși, eu sper că el nu va dispărea de tot. Și mai cred că ne este dator să repare ce-a stricat. Sau să-și continue construcția a cărei fundație a construit-o, cum îi place lui să se laude. Sigur, nu de pe o poziție care să-i satisfacă egoul exacerbat. Ar fi de neacceptat pentru țară. Dar cred că e dator să se implice în continuare și să arate că a înțeles unde a greșit.  Știe deja prea multe ca să-și permită să dispară.