Fanii serie manga şi ai adaptării animate a poveştii maiorului Motoko Kusanagi, apărute la începutul anilor `90, trebuie preveniţi că varianta regizorului englez Rupert Sanders păstrează doar secvenţele emblematice din sursa de inspiraţie (salturile în abis, atacul din hotel cu arme ascunse în servietă, lupta în relanti de pe râu, scufundarea nocturnă), accentuează arhitectura oraşului fără nume şi duce naraţiunea într-o direcţie pur comercială.

Acţiunea se desfăşoară într-o lume în care oamenii se conectează direct la reţeaua globală de informaţii prin mici orificii săpate la baza craniului. Înlocuirea unor părţi din corp cu aparatură, pentru îmbunătăţirea capacităţilor fizice, este o practică uzuală. Un ficat robotic permite utilizatorului să consume cât alcool vrea fără să aibă probleme de sănătate. În această conjunctură se naşte primul cyborg funcţional. Aparent, Mira Killian (Scarlett Johansson) este salvată dintr-un accident fatal, iar creierul său este transplantat într-un corp artificial. Creată de doctorul Ouelet (Juliette Binoche), sub lupa corporaţiei Hanka Robotics, Mira este trimisă echipei de combatanţi ai Secţiei 9, divizie specializată în lupta contra terorismului cibernetic.

Începe să aibă o serie de halucinaţii sau, mai exact, frânturi de amintiri pe care nu le poate lipi de trecutul pe care îl cunoaşte. Reacţiile sunt puse de Ouelet pe seama unor erori normale, ce pot fi tratate cu medicamente. Teroristul Kuze (Michael Pitt), pe care Secţia 9 îl urmăreşte, o avertizează să nu aibă încredere în Hanka şi să renunţe la substanţa care îi afectează memoria.

În căutarea identităţii, Mira află că trecutul i-a fost contrafăcut şi că are o serie de puncte comune cu hackerul Kuze. Noua versiune a poveştii încearcă să pună în discuţie lupta împotriva sistemului corporatist corupt şi atinge, tangenţial, chestiunea individualităţii, identităţii şi sufletului uman. Naraţiunea originară este mai complexă şi explorează tematici multiple precum controlul informaţiei ca metodă de manipulare, frica de roboţi care pot prinde viaţă şi evoluţia inteligenţei. Sub bagheta lui Sanders, Ghost in the Shell s-a transformat într-o adaptare de benzi desenate cu super-eroi. Mai mult, concentrarea pe protagonistă nu mai lasă loc şi pentru dezvoltarea personajelor secundare, care devin astfel nişte caricaturi fără personalitate.

 

Atracţia spaţiului

Punctele forte ale filmului sunt decorurile şi efectele speciale. Oraşul cu zgârie-nori, plin de reclame luminoase 3D imense, şi caroseriile cu tăieturi drepte ale maşinilor trimit cu gândul la Blade Runner (1982). Secvenţele de pe aleile dosnice, mărginite până la cer de clădiri prăfuite, sunt fără cusur, la fel şi arhitectura modernă a apartamentelor în care locuiesc Mira şi Ouelet. Scenele de acţiune amintesc de The Matrix (1999), film inspirat de aceleaşi benzi desenate.

Vocea inconfundabilă, uşor răguşită, şi graţia mişcărilor lui Scarlett Johansson farmecă privitorii. Rolurile din Her (2013), Under the Skin (2013) şi Lucy (2014) au ajutat-o pe Johansson să aprofundeze tipologiile cu personalitate fragilă şi acţiuni distrugătoare. Tot la capitolul interpretare, Anamaria Marinca, în rolul doctorului Dahlin, îşi face, cu adevărat, debutul pe scena hollywoodiană cu un joc consistent. Chiar dacă prestaţia actorului şi regizorului Takeshi Kitano,  în rolul taciturnului Aramaki – şeful Secţiei 9, este reuşită, el fiind şi singurul care vorbeşte japoneză în film, nu este suficientă pentru a şterge stigmatul dat de aproprierea culturii japoneze într-un stil specific producţiilor de la Hollywood.

Muzica salvează şi ea povestea diluată. Remixul cu rădăcini în muzica tradiţională japoneză al piesei Utai, compusă de Kenji Kawai pentru anime-ul din 1995, este pus aici la loc de cinste pe genericele filmului. Percuţia şi corul feminin, care pare a cânta într-o limbă extraterestră, suprapuse peste imaginile cu procesul de creaţie al robotului cu creier uman de pe genericul de început al filmului amplifică senzaţia de alienare. Partea de muzică originală a fost compusă de Lorne Balfe, unul dintre ucenicii lui Hans Zimmer. De altfel, influenţa compozitorului german se simte pe tot parcursul coloanei sonore.

Varianta americană a Ghost in the Shell este mai mult un joc video plin de culoare şi acţiune, dar fără substanţă.