Un om de afaceri, aflat în vacanță pe o plajă din Mexic, observa zi de zi un pescar care se întorcea din larg, la scurt timp după ce plecase, cu doar câțiva pești în barcă. Curios, îl întrebă de ce nu stă mai mult pe mare ca să prindă mai mult pește. „Păi, prind destui cât să îmi hrănesc familia“, răspunse pescarul. „După care mă întorc acasă, să mă joc cu copiii mei. Mâncăm, iar după prânz, tragem cu toții un pui de somn. Iar seara merg cu prietenii la taverna din sat – mancăm, bem, cântăm la chitară şi dansăm“, mai spuse el.
Omul de afa­ceri clătină nemul­țumit din cap: „Ar trebui să petreci mai mult timp pescuind, astfel încât să câştigi mai mulţi bani. Cu acești bani îţi poţi cumpăra o barcă mai mare, cu care să prinzi mai mult peşte. Apoi, încetul cu încetul, îţi vei permite să cumperi mai multe bărci. Pentru că vei prinde foarte mult pește, va trebui apoi să investești într-o fabrică de conserve. Cu asta vei câștiga și mai mulți bani, astfel încât îți vei putea extinde afacerea în toată țara și, de ce nu, în toată lumea.“ Pescarul vru să afle continuarea: „Și după aceea?“ „După aceea vei fi foarte bogat și îți vei permite să-ți petreci restul vieții pe o plajă, să te joci cu copiii, să-ți faci siesta cu soția și să-ți petreci serile cu prietenii“, veni răspunsul.
Poate că istorisirea de mai sus va fi socotită de mulți drept simplistă, însă zeci de milioane de oameni din întreaga lume și sute de mii de români ar recunoaște aici unele asemănări cu viața lor. Întreprinzători, top-manageri, șefi de departamente, dar și simpli angajați în funcții de execuție muncesc din greu, mult peste cât și-ar dori cu adevărat, sacrificându-și de multe ori viața personală, relațiile cu familia ori prietenii sau pasiunile reale, doar pentru că speră, mai mult sau mai puțin conștient, că astfel vor reuși să urce pe scara profesională și pe cea socială și vor ajunge, la un moment dat, la un nivel de confort financiar care să le aducă, prin miracol, timp liber, afecțiune, prieteni, fericire.
Luăm pe mere, dăm pe pere
Dincolo de „daunele“ la nivel psihic sau social, lipsa acută de timp se transformă, în cele mai multe cazuri, în pierderi financiare destul de ușor cuantificabile.
„Lucrez șase zile din șapte, de la 10 dimineața la 10 seara și chiar mai târziu, uneori. Așa că în ziua liberă nu pot și nu vreau decât să mă relaxez și să petrec ceva timp cu fata mea“, povestește Teodora N., manager într-o firmă bucureșteană din domeniul comunicării. „Faptul că muncesc atât de mult îmi aduce, desigur, cheltuieli suplimentare. Pe lângă grădinița privată (300 de euro pe lună), la care am apelat pentru simplul fapt că are un program mai flexibil decât cele de stat (îți poți duce copilul și mai târziu de opt-opt și jumătate și îl poți lua și mai târziu de cinci-cinci și jumătate), am și o bonă care se ocupă de copil seara și uneori sâmbăta. Care mă mai costă 200 de euro pe lună. De curățenie și alte treburi gospodărești (spălat rufe ori călcat) se ocupă o doamnă pe care o mai plătesc cu 100 de lei pe zi. Vine de trei ori pe săptămână, așa că înseamnă undeva la 300 de euro pe lună. În plus, cu excepția micului dejun și a meselor de duminică, mănânc numai la birou, fie de la firma de catering din clădire, fie comand. Asta estimez că mă mai costă vreo 50 de lei pe zi, adică aproximativ 300 de euro pe lună“, spune ea.
Dar costurile pe care le generează programele supraîncărcate de muncă nu se opresc aici. „Nu ajung aproape niciodată într-un supermarket sau hipermarket. Știu că sunt unele cu orar nonstop, dar sunt prea departe față de traseul meu birou-casă, așa că îmi fac mare parte din cumpărături la magazinul de la parterul blocului. Unde sunt conștient că prețurile sunt și cu 50% mai mari“, arată George, șeful departamentului de marketing dintr-o multinațională din domeniul alimentar.
„Iar când e să-mi cumpăr de îmbrăcat sau de încălțat, merg la mall, intru în primul magazin și în maximum un sfert de oră am terminat. Probabil că, dacă ai timp să cauți, găsești aceleași lucruri sau altele și mai frumoase sau mai de calitate la jumătate de preț, dar asta e“, spune el.
Cheltuielile legate de aspectul fizic sunt și ele mai mari în astfel de situații: mereu presați de timp, cei care muncesc mult peste cele 40 de ore „regulamentare“ apelează la cele mai convenabile soluții (sala de fitness cea mai apropiată de birou sau salonul de cosmetică cu cel mai generos program de lucru, indiferent dacă raportul preț-calitate nu este nici pe departe cel mai grozav). Nu în ultimul rând, stresul și suprasolicitarea lasă urme adânci la nivel fizic și psihic. Și chiar dacă majoritatea joburilor de acest tip vin la pachet cu o asigurare medicală generoasă la o clinică privată, sănătatea pierdută nu ți-o poate reda nimeni cu adevărat, indiferent de suma pusă în joc.
Cine ia piciorul de pe accelerație?
Mulți dintre cei care au joburi ce le cer 10, 12 ori chiar 14 ore de muncă pe zi par a fi destul de conștienți de lucrurile pe care le pierd, atât la nivel spiritual, cât și din punct de vedere material. Totuși, de ce o fac? „În țările bogate, consumul constă în oameni care cheltuiesc bani pe care nu-i au pentru a cumpăra lucruri de care nu au nevoie pentru a impresiona oameni pe care nu-i plac“, spune sociologul german Joachim Spangenberg. Consumul pe credit este, într-adevăr, unul dintre principalele lucruri care te pot face prizonierul unei cariere profesionale suprasolicitante. Celălalt motiv important este, într-adevăr, dorința de a epata, confirmă psihologul Aurora Liiceanu. Iar cele două aspecte se împletesc și se completează deseori.
„La noi, oamenii se iau unii după alţii cu uşurinţă, există o concurenţă la nivelul exteriorului unui individ şi nu a interiorului lui, iar afişarea standardului financiar este agresivă“, explică ea.
După zeci de ani de consumerism și idealizare a carierei profesionale, ce era obligatoriu să aibă un singur sens, ascendent, în țările din vest a apărut și se manifestă din ce în ce mai vizibil o reacție de respingere a acestui mod de a trăi. Downshifting-ul (tehnic, să treci motorul într-o treaptă inferioară de viteză) este un curent care promovează un stil de viaţă mai relaxat, mai sănătos, mai cumpătat, mai prietenos cu natura și pune în discuție relaţiile dintre individ şi timp și raportul muncă-viaţă. Astfel, potrivit unor studii științifice, între 1990 și 1996, 19% din americani au luat o decizie voluntară de a-și schimba stilul de viață (alta decât ieșirea la pensie), care le-a adus o scădere a veniturilor, arată sociologul Juliet Schor.
O cercetare similară în Australia a stabilit că 23% din adulții cu vârste cuprinse între 30 și 59 de ani au luat decizii identice în ultimul deceniu al secolului trecut. „Criza economică ar trebui să faciliteze downshifting-ul şi probabil că în străinătate se întâmplă acest lucru, deşi nu trebuie confundată supravieţuirea (survival) cu self-sufficiency“, spune Aurora Liiceanu.
Lucrurile nu stau tocmai la fel când ne uităm la ce se întâmplă la noi. Blogul viatalatara.wordpress.com prezintă experiența unei familii bucureștene care a ales să reducă turația și să se mute într-un sat din Muntenia. Însă astfel de situații sunt, încă, privite ca niște curiozități. „Societatea românească este foarte polarizată între supravieţuire şi extravaganţă, opulenţă a noilor îmbogăţiţi.
Ambele extreme nu au nimic de-a face cu downshifting-ul, pentru că acest fenomen este consecinţa unei atitudini faţă de viaţă, în care sărăcia şi excesul nu există. Societatea românească valorizează mult dimensiunea materialistă a vieţii, iar cei cu mulţi bani consideră că reuşita în viaţă trebuie exhibată prin obiecte şi stil de viaţă exorbitant“, explică Aurora Liiceanu.
Ea crede că în România va mai trece ceva vreme până când oamenii vor înţelege că valorile majore ale vieţii nu sunt banii, casele inutil de mari sau inutil de multe, petrecerea vacanţelor în hoteluri scumpe – ca spaţiu al exhibiţionismului financiar – ori relaţiile superficiale. Și totuși, pot fi cu adevărat acuzați de consumerism excesiv niște oameni care și-au petrecut prima parte a vieții într-o penurie generală?
PRO ȘI CONTRA
BANII „Suntem înconjurați de filozofia «Cumperi acum, plătești mai târziu» și am uitat valorile adevărate. Limitați-vă da­toriile și preveniți cheltuielile exagerate renunțând la cardurile de credit. Cu cât cheltuiești mai mult, cu atât trebuie să muncești mai mult pentru a plăti.
Amintiți-vă: cele mai bune lucruri din viață sunt gratis. Reînvățați valoarea banilor și trăiți la un nivel pe care vi-l permiteți.“ („Manifestul downshifting-ului“, Tracey Smith)
TIMPUL „Când îți schimbi perspectivele asupra modului de petrecere a timpului, o nouă lume se deschide. Ce s-a întâmplat cu jocurile, lectura, discuțiile, interacțiunea din familie? Am uitat, pur și simplu, bucuria pe care aceste lucruri ți-o pot aduce. La ce bun să ai mulți bani dacă nu ai timp să-i cheltuiești? Cel mai important dar este timpul, care trebuie petrecut împreună cu cei mai importanți oameni din viața voastră.“ („Manifestul downshifting-ului“, Tracey Smith)
invers „Downshifting-ul e un simptom, nu o soluție. Se spune că cei care fac asta riscă să intre în faliment, își pot pierde valoarea pe piața muncii, pot deveni un model prost pentru copii/familie și riscă să alunece la marginea societății. Toate aceste scenarii au sens dacă îți privești viața de sus în jos. Dacă, însă, te uiți de jos în sus, îți rămâne doar să apelezi la tehnica upshifting-ului până la un nivel la care te simți confortabil. Avantajele sunt că, în loc să renunți la ceva, poți să te bucuri de orice, în loc de riscuri, vezi doar posibilități și, deodată, lucrurile mici fac diferența.“ (Petterj Kontiol, „Cum să câștigi un milion înainte să împlinești 30 de ani“)