«Noi am avut un control pe 2 mai și ne-au și amendat. Pe moment, nici nu ne-am dat seama pentru ce», spune amuzată directoarea de resurse umane a unei companii petroliere. Este una dintre vocile nedumerite dintr-o sală plină de avocați în dreptul muncii și specialiști în resurse umane, care nu reușesc să cadă de acord asupra înțelesului celor două sintagme nou-introduse de Codul muncii: obiective de performanță și criterii de evaluare.
„Din cauza manierei de redactare a textului de lege, au apărut mari întrebări în rândul angajatorilor. Este, de altfel, tema care provoacă cele mai aprinse dezbateri în legătură cu noul cod, cu atât mai mult cu cât e o chestiune de bază în reglementarea raporturilor de muncă“, afirmă moderatorul discuției, Șerban Pâslaru, coordonator al practicii de dreptul muncii în cadrul societății de avocatură Țuca Zbârcea & Asociații.
Despre ce este vorba, pas cu pas? În mare, potrivit legii, angajatorii au primit un nou drept: acela de a stabili obiective de performanță individuală, pe care salariații trebuie să încerce a le îndeplini, măsura în care și reușesc fiind determinată în funcție de anumite criterii de evaluare. Aceasta a fost una dintre prevederile care au încins sindicatele. Ele au avertizat asupra dezastrului ce ar urma să lovească piața muncii, companiile fiind suspectate că vor dori să profite de prerogativă pentru a face disponibilizări pe capete. Din fericire, sindicatele s-au înșelat; din datele de până acum, numărul celor care au căzut victimă acestei prevederi este infim.
Cel puțin în teorie, această măsură vine exclusiv în avantajul companiilor, ținând cont că stabilirea obiectivelor de performanță este realizată unilateral de către angajator, salariatul fiind pus în fața faptului împlinit. Și totuși, directorii de resurse umane nu se simt deloc câștigați. „Ce măsuri trebuie să iau dacă un angajat nu a realizat obiectivele de performanță? Nu va mai primi nicio primă? Nu va mai fi promovat? Sau va fi dat afară? Legiuitorul n-a făcut această distincție“, expune una dintre cele mai arzătoare întrebări Șerban Pâslaru.
Confuzii sunt pe toată linia, inclusiv la nivelul cel mai de jos: care e diferența dintre obiectivul de performanță și norma de lucru, sintagmă folosită de zeci de ani în legislația muncii? Teoretic, normele se referă la cantitate, iar obiectivele, la calitate. În practică, însă, în momentul de față, obligate să conformeze în grabă, majoritatea obiectivelor companiilor au primit tot definiții numerice: „obținerea unor vânzări de…“ etc.
Altă nelămurire: în timp ce obiectivele și procedura de evaluare sunt stabilite unilateral de angajator, criteriile ar trebui puse la punct împreună cu salariații. „Soluția optimă este să negociezi cu fiecare salariat în parte“, spune Șerban Pâslaru. Variantă care, în cazul companiilor cu sute sau mii de angajați, frizează absurdul, nu numai din cauza pierderii imense de timp, ci și pentru că în multinaționale, de pildă, există criterii la nivel de grup, care nu pot face obiectul negocierii cu salariații. Unii angajatori au recurs la soluții aflate la limita legii: introducerea criteriilor de evaluare în fișa postului (document conceput exclusiv de către angajator, dar asimilat contractului individual de muncă), în speranța că angajații nu vor observa. Însă, așa cum spune reprezentantul Țuca, Zbârcea & Asociații, odată chemați în instanță în urma unor concedieri care au avut ca bază aceste criterii nenegociate, este foarte posibil ca argumentul să nu reziste în fața judecătorilor.
Criterii hilare, concedieri serioase
Dacă vă numărați printre fericiții care nu s-au confruntat, până în momentul de față, cu noile prevederi ale Codului muncii și nu faceți nicio distincție între termenii enumerați mai sus și utilitatea lor, iată câteva exemple practice, date de reprezentanta unui lanț de retail: „În cazul nostru, un obiectiv de performanță este satisfacția clienților. Așadar, criteriile de evaluare pentru vânzători sunt rezultatele chestionarelor privind satisfacția clienților sau impresiile lăsate clienților misterioși (persoane care pretind că sunt cumpărători obișnuiți și care verifică felul în care se raportează vânzătorii la clienți – n.r.).
Așa că, oricât de hilar ar suna, un criteriu este zâmbetul acordat clienților. Sau, în cazul unui încărcător-descărcător, obiectivul este, evident, așezarea în ordine a mărfii, iar criteriile vor fi rapiditatea cu care așază cutiile și procentajul de marfă distrusă.“ Și încă un exemplu: obiectivul este realizarea unei baze de date extrem de riguroase, iar unul dintre indicatori, numărul de erori făcute de angajat. Și, în funcție de rezultate, urmează disponibilizările.