Politica din spatele blogurilor

Există o mulţime de motive pentru care un politician ar putea - sau ar trebui - să-şi facă un blog: contactul direct cu publicul (şi în special cu segmentul cel mai dinamic, acela al tinerilor, care vor conta din ce în ce mai mult în viitoarele calcule electorale), posibilitatea de a-ţi creşte notorietatea, dacă eşti un politician tânăr, de a lansa şi, eventual, testa campanii, precum şi de a avea un feedback imediat din partea cititorilor.

Doar câţiva politicieni români au bloguri personale: Geoană, Ioan Mircea Paşcu, Gheorghe Copos (despre clubul Rapid), Zsolt Nagy sau Cozmin Guşă. Citindu-le însemnările, te întrebi de ce s-or mai fi deranjat să se apuce de scris: Guşă face comparaţii între Ceauşescu şi actualul preşedinte, Geoană postează interminabile discursuri politice împotriva aceluiaşi Băsescu, iar Nagy, urmărit penal, îi acuză pe procurorii DIICOT şi, în treacăt, îşi reglează conturile cu Guşă. Adică ceea ce auzim de la ei aproape în fiecare zi. E imposibil să-ţi închipui ceva mai puţin interesant. La urma urmei, dacă poţi să răcneşti „Jos cu Băsescu!“ proţăpit în faţa unui microfon, de la o tribună, de ce n-ar servi şi internetul la acelaşi lucru? E cam tot aia, nu?

Pentru politicienii români, blogul ţine loc de toate: miting în piaţa publică, portavoce, comunicat de presă şi pretext de ciomăgeală verbală - un primitivism care te îngheaţă. Prin comparaţie, preşedintele şi-a jucat bine cartea, lăsându-i pe alţii care se pricep mai bine să vorbească în locul lui: aşa s-a născut „guerrilla digitală“, campania de pe site-ul lui de campanie.

A avea un blog nu înseamnă neapărat şi că ştii ce să faci cu el. Şi premierul maghiar Ferenc Gyurcsany are un blog, dar el, cel puţin, între două comunicări cu aer oficial povesteşte cum se ceartă cu soţia... Cu înjurături cu tot.