Petrecerile în perioada comunistă

În perioada comunistă, sărbătorile religioase erau de fiecare dată prilej de baluri, serate şi discoteci pentru a distrage oamenii din biserică. Deşi cluburile bucureştene au oferte generoase pentru sărbătorile de iarnă şi pascale, puţini îşi amintesc că acest obicei a fost inserat în stilul de viaţă românesc în scopuri de manipulare. „De Paşte erau petreceri cu câte două săli, una pentru cei mai în vârstă, care ascultau muzică populară şi românească, şi mai era o sală căreia i se spunea elita, unde se fuma şi se asculta muzică străină. Toată lumea ştia că petrecerile astea erau împânzite de securişti, dar tot se spuneau bancuri cu Ceauşescu, vorba unui prieten: poţi să spui bancuri politice, dar să nu le Scorniceşti”, râde Ion Bălăceanu, care pe vremea aceea lucra ca strungar la o fabrică de armament.

Angajaţii la întreprinderile de stat se bucurau de seri dansante şi sărbătoriri organizate în cluburile muncitoreşti de către UTC. „Mergeam la petreceri organizate de UTC sau de casa Armatei, pentru că fiecare uzină avea clubul ei. Activam în brigăzi artistice şi trupe de teatru şi de sărbători se organizau petreceri cu muzică, dans, sucuri şi bufet. Părinţii noştri mergeau la ţară la bal. De Sfântul Ion era balul babalâcilor, unde petreceau doar cuplurile căsătorite şi mai ales cele trecute de prima tinereţe, de la ora 12:00 până la 5:00 dimineaţa şi în afară de asta se ţinea hora satului, în fiecare sâmbătă”, spune Bălăceanu pentru capital.ro.

Daciada şi Cântarea României

Timpul liber din timpul săptâmânii era de asemenea organizat tot de către partid, cu întreceri sportive între secţii, întreprinderi, oraşe şi judeţe, în cadrul evenimentului anual „Daciada”, iar muncitorii patriei cu suflete de artişti îşi puteu exprima talentele în cadrul concursului „Cântarea României”, unde s-au afirmat mulţi dintre soliştii celebri de muzică populară.

„Avea grijă partidul să îţi ocupe tot timpul”, comentează ironic Eugen Popescu, care în anii '70-'80 lucra în cercetare-proiectare la Institutul de Cercetare în Industria Chimică. „De fiecare sărbătoare religioasă trăgeam câte un chef interminabil la muncă, ţinea o petrecere zile în şir, că oricum ne duceam de formă la birou, nimeni nu făcea nimic. Aveam un coleg care îşi lăsase doar pantofii să se vadă pe sub birou, el nu era înăuntru. Aşa se lucra în cercetare”, îşi aminteşte domnul Popescu.

Cele mai bune petreceri din perioada comunistă erau, de fapt, chefuri şi se ţineau prin casele oamenilor în care veneau fiecare cu ce reuşea să facă rost - ţigări, alcool, muzică, filme, gustări - în jurul cărora se încingeau discuţii fără perdea şi, odată cu atmosfera, dansul. Twist şi rock and roll erau muzicile care animau petrecerile private, udate la ocazii speciale cu whisky cumpărat pe sub mână şi Kent-uri de la cei care aveau medici în gaşcă.

„Mergeam prin case pe la prieteni şi aveam obiceiul să colindăm de la unii la alţii. Crâşmele erau sumbre, dar în general petrecerile se ţineau acasă. Se vorbea în prostie şi după ce ne mai relaxam, fetele dădeau tonul la dans. Nu  mâncam prea mult, că noi eram pe băutură”, îşi aminteşte scriitorul Bogdan Ghiu, care se mai „strângea” uneori la Casa Scriitorilor, unde se găseau cafea şi vodcă aproape tot timpul.

Albumele de muzică veneau de la marinari

Studenţii şi tinerii intelectuali trăiau boem, ignorând regimul grupaţi în ceea ce sociologul Michel Maffesoli numea „triburi urbane”, microgrupuri coagulate în jurul unor interese comune, care în perioada comunistă aveau o structură exclusivistă din simplu motiv că se temeau de securitate.

„Trăiam în gaşcă, ne petreceam tot timpul împreună şi bănuiam orice figură nouă să nu fie un intrus. Se întâmpla adesea să li se reproşeze celor care aduceau oameni noi la petrecere că au stricat tot cheful”, îşi aminteşte Bogdan Ghiu. „La noi era în permanenţă casa deschisă, pentru că am făcut copii devreme şi nu ne puteam plimba cu ei după noi nopţile. În schimb, îi adormeam şi dădeam petreceri cu prietenii în sufragerie”.

În grupurile de artişti se pufăiau din când în când jointuri şi dacă erai norocos trăgeai chiar o liniuţă. „În România fusesera admişi - prin diverse înţelegeri interstatale - mulţi studenţi străini veniţi din Africa, din Orient, din ţările arabe şi chiar din alte ţări îndepărtate - veniseră şi câţiva cubanezi. Bineînţeles, ei luaseră contact şi veneau cu acele droguri. Cocaină cred că nu a intrat decât puţină în România”, spune muzicianul Mircea Florian într-un interviu pentru blogul freshgoodminimal.ro, în care vorbeşte, de asemenea, despre muzicile vremii.

„Eu ţin minte că dacă aparea un disc, prospăt ieşit pe piaţa Cccidentului – nu trecea mai mult de o săptămână pentru a ajunge în România, adus de un marinar sau de o cunoştinţă care venise de afară, sau te miri pe ce căi… Discul era copiat într-o viteză nebună, fără pauză, de nenumărate ori… Era aşa… un tremur al chestiunii şi lumea afla foarte repede de noile apariţii – fie cărţi, fie idei, fie modă, artă sau muzică. Se trăgeau pe benzi de magnetofon şi gata, le aveai. Alţii scriau de mână tot textul de pe coperţi”, îşi aminteşte Florian.