Ce s-ar întâmpla dacă s-ar legaliza marijuana/toate drogurile?

Argumentul împotriva consumului de narcotice este simplu: consumul sistematic de narcotice duce la degradarea fizică a organismului. Nu am de gând să pun la îndoială această concluzie. Şi nici gândul că ideal ar fi ca nimeni să nu consume narcotice pentru a se distra. Însă, impresia că din aceste premise decurge concluzia că trebuie recurs la forţa legii pentru a suprima consumul de droguri este greşită.

Prima eroare ţine de abordarea întrebării din titlu. Dacă ne gândim din perspectiva unei stări ideale, atunci începem să ne punem doar problema cum starea reală, imperfectă, poate fi corectată pentru a o apropia de starea ideală. Modul acesta de a gândi pierde însă din vedere rolul instituţiilor. Instituţiile, în sensul lor veritabil, sunt reguli (în acest caz, reguli care prevăd recurgerea/nerecurgerea la forţa statului pentru evita consumul de narcotice în scopuri diferite de cele medicale). Cheia genuină a întrebării din titlul este legată de instituţii ca reguli, nu de stări ideale. Instituţiile au însă consecinţe şi, cum vom aminti mai jos, au asociate costuri.

Dacă ne menţinem la discuţia în plan ideal, apare un prim efect ciudat. Probabil că mulţi oameni vor admite că, într-o lume ideală, legea n-ar trebui să interzică drogurile. Ar răspunde aşa pentru că se gândesc că în starea ideală indivizii nu consumă oricum narcotice (probabil pentru că sunt responsabili). Precizarea ar fi imediat aceea că indivizii din lumea reală sunt imperfecţi şi legea trebuie să le bareze accesul la narcotice. Argumentând aşa trebuie să admitem însă un rol pedagogic al statului. Statul ar avea rolul de a-i aduce pe indivizi cât mai aproape de starea ideală. Un asemenea stat-pedagog ne antrenează însă într-o serie de grave contradicţii.

Nu putem promova cu adevărat concepţia despre un stat-pedagog decât dacă admitem că indivizii sunt veşnic subiectul educaţiei. Pot fi însă trataţi indivizii maturi precum copiii mici? Trebuie să le fie supravegheate şi corijate modurile de a se distra? Dacă admitem că indivizii maturi sunt liberi şi responsabili pentru acţiunile lor, atunci statul nu are cum să fie pus în postura de pedagog. Oricât rău şi-ar face sieşi cineva consumând narcotice pentru a se distra, nu există temeiuri pentru a-l trata ca o fiinţă imatură. Ceilalţi pot să-i interzică să se urce la volan, să manevreze macarale sub influenţa drogurilor ş.a.m.d., dar nu să se distreze pur şi simplu.

Perspectiva schiţată mai sus este cea a unui liberal; dar nici din punctul de vedere al unui democrat statul-pedagog n-are cum fi justificat. Pentru democrat, statul trebuie să fie sub controlul indivizilor, nu indivizii sub controlul statului. Statul-pedagog presupune un vast sistem de supraveghere şi intervenţie, care nu urmăreşte să sesizeze starea opiniei publice – pentru a-i da ascultare -, ci „starea de spirit a populaţiei”, pentru a o îndrepta.

În final, aş comenta pe scurt problema trecerii la dezincriminarea consumului de narcotice. Din această perspectivă cred că trebuie acordată o atenţie specială costurilor: costurilor asociate instituţiilor şi costurilor negocierii politice.

Eroarea principală a celor care recurg la lege pentru a bara accesul la narcotice este că nu măsoară costurile asociate instituţiei pe care o promovează. Nefiind legale, drogurile au un preţ mare pe pieţele negre şi conduc la înflorirea banditismului. Lucrul acesta este destul de cunoscut. Prea puţină atenţie se acordă însă costurilor legate de menţinerea unei birocraţii însărcinate cu combaterea consumului de droguri. Bugetul poliţiilor, oricât ar fi de mare, este limitat şi cheltuielile într-o direcţie duc implicit la cheltuieli mai mici în altă direcţie. În loc să pună în practică rolul de pedagog al statului, poliţiile ar putea aloca mai multe resurse pentru a prinde ucigaşi, violatori sau tâlhari care iau lucruri din casele oamenilor.

Nici cei care ar cere dezincriminarea de azi pe mâine a consumului de droguri nu sunt foarte inspiraţi. Într-o democraţie, există costuri considerabile asociate negocierii unei schimbări instituţionale. În primul rând, este foarte greu ca majoritatea unui parlament să accepte dezincriminarea completă. Se pot găsi însă soluţii de compromis. De pildă, cei dependenţi de droguri ar putea să se înregistreze şi să scape din ghearele pieţei negre, fără a fi desigur urmăriţi pentru consum de droguri.

Nici o lege nu poate schimba însă de azi pe mâine mentalitatea care acordă statului un rol pedagogic. Mentalitatea aceasta conduce la un deficit de responsabilitate individuală, care transformă tranziţia la dezincriminare într-un proces plin de propriile sale pericole. O societate liberă este o combinaţie delicată de libertate individuală şi responsabilitate individuală, rodul combinării fericite a unor procese istorice, nu al intervenţiei pedagogice a statului.

Mihail Radu Solcan
Prof. Dr. Facultatea de Filosofie, Catedra de filosofie politică şi morală