Impozit pe avere

Impozit perceput pe avuţie netă. Se percepe la intervale regulate de timp, de obicei un an, pe activele nete deţinute de persoane fizice, deşi, în unele ţări, cum ar fi Norvegia, se aplică şi companiilor. Ideea este că proprietarul unei averi reprezintă un potenţial impozabil, peste venitul pe care îl generează averea. O proprietatea oferă siguranţă şi în cazul împrumuturilor, în care poate fi folosită ca GARANŢIE. Impozitarea averii este justificată de ideile de ECHITATE şi de dezirabilitate a REDISTRIBUIRII venitului şi avuţiei. Se susţine, totodată, că impozitarea averii la niveluri moderate nu are efecte importante de descurajare (V. şi DEZINCENTIVĂ). Impozitarea averii este considerată superioară sistemului prezent în Marea Britanie, care percepe impozite mari pe venitul din investiţii, dar nici un impozit pe avuţia păstrată sub formă de numerar sau în conturile curente bancare. Astfel se practică o penalizare a riscului, iar câştigurile şi lichidităţile sub formă de numerar rămân neimpozitate. Un impozit pe avere nu ar trebuie să facă discriminare împotriva deţinerii unui anumit tip de active, această neutralitate constituind un real avantaj. Criticii acestui tip de impozit afirmă, pe de altă parte, că poate să descurajeze INVESTIŢIILE şi să ducă la o creştere a CONSUMULUI. Ca şi în cazul altor impozite, aici se produce un EFECT DE SUBSTITUŢIE şi un EFECT DE VENIT legat de factorul muncă, iar rezultatul va depinde de structura ratei folosite. Există probleme legate de găsirea unei definiţii adecvate a averii în scopul impozitării, de exemplu dacă ar trebuie sau nu să se includă în avere şi pensiile. Un impozit pe avere ar putea crea probleme deosebite în agricultură, silvicultură şi în activitatea firmelor mici. În aceste sectoare venitul anual ar putea fi mai mic comparativ cu valoarea activelor. Efectul cel mai rău în aplicarea unui asemenea sistem ar putea fi necesitatea vânzării integrale sau parţială a activelor pentru a se putea plăti impozitul.