În sensul strict al termenului, o firma este un monopol dacă este unicul furnizor al unui produs OMOGEN, pentru care nu există substitut şi există mulţi cumpărători. Asemenea condiţii sunt uneori denumite monopol absolut, iar curba cererii pentru producţia firmei este curba cererii de piaţă pentru produs. Ca şi concurenţa perfectă, monopolul absolut nu se întâlneşte în viaţa reală, iar structurile reale de piaţă variază între cele două extreme, concurenţa perfectă şi monopolul absolut.
În analiza economică simplă a monopolului nu se acordă atenţie ipotezei privind inexistenţa vreunui substitut, dar se presupune că monopolistul se afla în faţa unei curbe a cererii de piaţă relativ stabile, predictibile şi descendente şi că pe pieţele unde firmele cumpără inputuri sunt condiţii de concurenţă perfectă. În asemenea condiţii, maximizarea profitului monopolist presupune egalitatea costului marginal cu venitul marginal şi vânzarea unei producţii mai mici la un preţ mai mare decât s-ar putea în condiţiile concurenţei perfecte (v. şi diagrama). În plus, lipsa concurenţei poate duce la ineficienţă-X, iar costurile de producţie la fiecare nivel de producţie sunt mai mari decât ar fi în concurenţa perfectă. (v. şi MONOPOL BILATERAL, MONOPSON, CONCURENŢA MONOPOLISTĂ)