«Dac-aș fi pentru-o zi președinte / v-aș amaneta pe toți și nu m-ați prinde». Versurile cunoscutei trupe Paraziții îmi vin în cap din ce în ce mai des. Tare mi-e teamă că ne paște riscul să se-ndeplinească amenințarea asta, după cum se desfășoară politica economică a actualei puteri. De fapt, ar trebui să vorbesc despre lipsa oricărei politici economice.

Dacă-mi spunea cineva acum vreun an – doi că o să-l regret pe celebrul domn Gherghina de la Finanțe, omul cu bugetul, i-aș fi râs în nas. Aveam impresia, fără să-l cunosc personal pe omul despre care scriu acum, că este doar un contabil lipsit de viziune. Adică un om crescut în spiritul ideii că „trebuie să se-nchida cifrele“ specifice gândirii funcționarului cu mânecuțe. Firește, orice finanțist cu anvergură are nevoie de cel puțin un contabil încăpățânat care să vegheze la cadența pasului de defilare pe care îl bat cifrele aliniate frumos, ca niște soldați disciplinați, în bugetul țării. Atâta doar, că ne-a lipsit în ultima vreme finanțistul de top, iar bietul contabil ar fi fost bine, poate, să-și depășească condiția de căpitan de intendență, paznic al deficitului bugetar și să facă un curajos pas înainte către poziția de general. Acum, după trecerea domnului Gherghina la BNR, împreună cu superiorul său ierarhic din organigrama pe hârtie, domnul Voinea, încep să cred că m-am pripit cu judecățile. Sus-numiții nu s-au dovedit între timp niște lumini într-ale finanțelor, dar aveam măcar speranța că în tot haosul gândirii economice a actualului prim-ministru există un far călăuzitor. Nu ca să ne conducă spre portul bunăstării, dar măcar să putem înțelege cât de departe ne-au dus în larg valurile incompetenței.

Astăzi, economia țării arată parcă mai rău decât în anii ‚90. Cu perspective îngrijorătoare dacă e să ne luăm după investiții fie ele străine sau guvernamentale. Nimic nu arată mai clar în ce direcție se va îndrepta economia decât banii riscați în proiecte care să-și arate roadele pe termen mediu și lung. Iar acestea tind vertiginos către zero, ajutate și de gradul de taxare ajuns de mult peste cota suportabilității mediului de afaceri. În această situație, m-aș aștepta ca oamenii din fruntea țării să fie cât de cât îngrijorați. Până la urmă, și ei, și copii lor, sunt români. Iar bunăstarea țării ar fi de dorit, fie și pentru faptul că le-ar oferi un loc frumos și curat în care să-și cheltuiască milioanele obținute în timpul mandatului. De la o vârstă cred că devine obositor să tot trebuiască să iei avionul până la Paris, Milano sau Londra ori de câte ori îți dorești să stropești cu o sticlă de vin vechi o cină gătită de un bucătar cu stele Michelin în dotare. Chiar și un weekend la mare e mai plăcut la capătul unui drum de două ore pe Autostrada Soarelui în limuzina personală, decât după aeroporturi, avioane și mașini de închiriat, eventual în compania unor ruși gălăgioși care beau Chateau Lafite combinat cu Coca Cola.Din păcate, actuala generație de politicieni pare să fie cu totul lipsită de ceea ce americanii numesc „moral fiber“. Iar asta este cu adevărat vestea cea mai proastă. Aspiranții la prima funcție în stat ar fi trebuit să răspundă mai întâi la o chestiune fundamentală: „Aveți ceva sfânt, domnule/doamnă candidat la președinție?“.

Claudiu Şerban,
director editorial, Capital