Conflictul iminent dintre China și Japonia

Și totuşi, cu toată puterea şi bogăţia acumulate de China şi Japonia, din 1800 şi până în prezent niciuna dintre ţări nu a devenit suficient de puternică pentru a-şi putea proclama supremaţia în regiune. Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltarea Chinei şi a Japoniei s-a produs în funcţie de dorinţele puterilor externe. Japonia a încercat să rupă rândurile şi aproape că a făcut-o în timpul celui de-al doilea Război Mondial, dar a fost în cele din urmă împiedicată de Statele Unite. China, 'unsă' deja de mulţi drept o mare superputere a lumii, rămâne o ţară divizată.

Această stare de lucruri începe să se schimbe, iar confruntarea dintre SUA şi Coreea de Nord pe tema programului nuclear al Phenianului ne arată cât de mult. SUA nu doresc o Coree de Nord — stat sărac, totalitar cu circa 25 de milioane de locuitori subnutriţi şi izolaţi — care să obţină arme nucleare capabile să lovească teritoriul SUA şi au ameninţat Phenianul în toate felurile posibile. Și totuşi, Phenianul rămâne de neclintit şi face acest lucru nu pentru că (preşedintele nord-coreean) Kim Jong Un ar fi nebun, ci pentru că ştie că va rezista, fie ce-o fi.

Din punctul de vedere al lui Kim, sunt doar două moduri de a obliga Phenianul să pună capăt dezvoltării programului său nuclear: SUA fie distrug regimul, fie îl conving că a continua testele va pune sub semnul întrebării înseşi supravieţuirea ţării. Dar pot oare SUA să înlăture regimul lui Kim sau măcar să facă Phenianul să creadă că pot face asta? SUA pot înlătura regimul de la Phenian în două feluri. Primul — utilizarea de către SUA a propriului arsenal nuclear extins — ar crea un precedent asupra folosirii armelor de distrugere în masă pe care Washingtonul nu ar dori să-l creeze. Al doilea — o invazie la scară largă şi ocuparea Coreei de Nord — ar fi o povară chiar şi pentru capacităţile SUA şi s-ar putea să nu aibă efectul scontat. SUA i-ar putea învinge pe nord-coreeni pe câmpul de luptă, dar aşa cum au arătat-o războaiele din Vietnam şi Irak, înfrângerea inamicului în bătălie nu înseamnă acelaşi lucru cu a obţine victoria. Și mai este, desigur, chestiunea Chinei, care a sărit în ajutorul Phenianului în 1950, ultima dată când SUA au luptat în Peninsula Coreea, şi ar putea s-o facă din nou dacă SUA recurg la un atac preventiv masiv asupra Coreei de Nord.

Loviturile militare limitate sunt o altă posibilitate însă, oricât de atractive ar fi din punct de vedere politic, ele pot doar întârzia, nu distruge, programul nuclear nord-coreean. Și cu siguranţă ar spori credibilitatea Phenianului. Orice atac care nu reuşeşte să înlăture regimul politic va fi folosit ca propagandă, 'vândut' ca o victorie nord-coreeană împotriva 'imperialiştilor americani care se comportă ca nişte gangsteri'.

Aceasta este limita de sus şi de jos a puterii americane. În întreaga lume, SUA s-au preocupat să adopte o politică externă care nu se bazează pe intervenţie americană directă, uşor de spus, greu de făcut, mai ales când în joc este posibilitatea izbucnirii unui război nuclear. Degeaba analiştii insistă că Phenianul nu va folosi niciodată armele nucleare pentru că şi-ar putea atrage propriul sfârşit. Nu analiştii iau deciziile şi nu analiştii trăiesc cu povara unei decizii greşite.

În aceasta constă ingeniozitatea strategiei nord-coreene. Scopul este să incite SUA să reacţioneze la comportamentul său şi apoi să folosească aceste reacţii pentru a obţine sprijin. Iar strategia dă roade. SUA au declarat în repetate rânduri că nu vor permite Coreei de Nord să deţină arme nucleare. Dacă Phenianul obţine arma nucleară, atunci ce mai reprezintă garanţiile de securitate americane? Dacă SUA atacă Phenianul fără să distrugă regimul lui Kim, atunci Coreea de Nord poate susţine că i-a înfrânt pe 'imperialişti'. Dacă SUA sunt de acord să-şi retragă forţele din Coreea de Sud în schimbul încetării testelor cu rachete nord-coreene, atunci Phenianul este cu un pas mai aproape de scopul său final: unificarea Peninsulei Coreea sub regimul nord-coreean.

În orice scenariu, concluzia este aceeaşi: SUA de unele singure nu îşi pot impune condiţiile în Asia de Est. Nu pot îngenunchia Coreea de Nord. Nu pot obliga China să facă ceea ce China nu vrea să facă. Nici măcar nu-şi pot convinge aliatul, Coreea de Sud, să pretindă că opţiunea atacului preventiv este pe masă. Japonia este cu ochii pe SUA şi pe ceea ce SUA nu pot face şi, pentru prima dată din 1945, îşi pune o întrebare deloc liniştitoare: Cum arată politica niponă dacă Tokyo nu se poate baza pe garanţiile de securitate americane?

SUA au vărsat sânge şi au cheltuit sume uriaşe pentru a crea o reţea de alianţe în Asia de Est pentru a împiedica orice ţară din regiune să le pună sub semnul întrebării supremaţia. Astfel că cea mai mare putere regională, China, nu Coreea de Nord, este cea care testează strategia americană. Deja un colos economic, China îşi dezvoltă rapid capacităţile militare, iar liderul de la Beijing, Xi Jinping, intenţionează să purceadă la o transformare de proporţii a economiei chineze care, dacă va avea succes, va ajuta China să devină autosuficientă şi stabilă din punct de vedere politic, cum nu a fost nicicând în ultimele patru veacuri. China mai are un drum lung de parcurs, dar pe termen scurt, puterea Chinei este în creştere, iar incursiunile Beijingului în mările Chinei de Sud şi de Est, investiţiile sale strategice din întreaga Asie şi dezvoltarea permanentă a forţelor sale navale validează această putere în creştere.