Potrivit raportului „Drepturile internilor“, „posturi pentru candidaţi fără experienţă aproape că nu mai există, companiile preferând să le înlocuiască cu stagii de practică neplătite. Urmarea firească este că doar tinerii cu posibilităţi financiare bune îşi pot permite urmarea acestor programe. Ceva este foarte greşit aici.“
În România, lucrurile sunt cu dus şi-ntors. Pe de o parte, există cazuri precum cel expus de Nadia, studentă la Academia de Studii Economice din Bucureşti: „Am făcut două luni de practică la una din băncile mari de la noi, dar săptămâna trecută am fost nevoită să renunţ, pentru că nu mă mai ţinea buzunarul. Când i-am anunţat că plec, au insistat să rămân, că voi fi angajată, dar nu se ştie dacă peste o săptămână, o lună sau un an. Sincer, făceam aceleaşi lucruri ca un angajat din back office, doar că nu eram plătită, or aveam nevoie de bani de transport, de mâncare şi alte nimicuri de care mai ai nevoie la birou“.
Pe de altă parte, „la noi e atât de puţin dezvoltat conceptul de internship, încât nu prea se pune problema de exploatare. Dimpotrivă, când sunt chemaţi la un asemenea stagiu, studenţii zic că l-au prins pe Dumnezeu de picior“, e de părere Cristina Ionescu, coordonator al celui mai amplu program autohton de profil, Start Internship.
În România, modalitatea de contractare a internilor e problematică. Legea nr. 58, care reglementează programele de practică ale studenţilor, limitează perioada de stagiu la două săptămâni. În plus, deşi în majoritatea covârşitoare a cazurilor universitatea nu se implică deloc, legea prevede că angajatorul trebuie să încheie un contract-cadru cu instituţia la care învaţă internul. Doar că, oricum, nicio companie nu are nevoie de un om doar pentru două săptămâni.
La limita legii
Rămân, aşadar, două soluţii: fie încheierea unui contract de angajare normal, cu salarizare şi plata contribuţiilor, caz, evident, foarte costisitor pentru companie, fie aplicarea altei legi, nr. 72/2007, „privind stimularea încadrării în muncă a elevilor şi studenţilor“. Ce prevede aceasta? Că studenţii pot face până la 60 de zile de practică anual, numai în vacanţă, perioadă în care sunt plătiţi de stat cu o sumă reprezentând jumătate din salariul minim, din fondul de şomaj. Potrivit Cristinei Ionescu, „pentru a accede la aceste fonduri, trebuie înaintat un dosar către agenţia locală de ocupare a forţei de muncă, unde cerinţele inspectorilor diferă însă de la caz la caz, punând beţe în roatele procesului. Pot cere, de pildă, ca studentul să demonstreze că nu are nicio restanţă, chiar dacă nici legea nu prevede o asemenea condiţie şi nici compania nu o pretinde. Pe scurt, companiile preferă să se lase păgubaşe“.
Motiv pentru care, de cele mai multe ori, atunci când compania decide să aducă interni, o face în afara legii, acordându-le acestora o adeverinţă conform căreia au colaborat doar două săptămâni, chiar dacă în realitate a fost vorba de trei luni. Evident, de salarizare nici nu se mai pune problema.
Uşor de observat, pesimismul internilor a crescut considerabil de la un an la altul. Datele provin din evaluarea făcută programului Stard Internship de GfK