Primul impozit este perceput de romani și consemnat de documente datează din secolul al XIII-lea î.HR, de pe vremea cnezilor. Este vorba despre taxele vamale încasate în moneda timpului respectiv. Ele au fost cele dintâi mijloace de a strânge bani pentru voievozi. Vămile erau așezate atât la granițele Voievodatului (Principatului), cât și la granițele județelor și orașelor.

Sistemul fiscal românesc a suferit multe modificări de-a lungul timpului. Varietatea sistemelor fiscale preluate de la provinciile românești, unite în 1918, a impus unificarea sistemului fiscal, care a fost desăvârșită între anii 1923-1927.

Legea contribuțiilor directe, propusa de N. Titulescu, la 22 martie 1921 și aprobată la 1 august 1921, prevedea un impozit cedular, completat de un impozit progresiv pe venitul global, după modelul francez, și de asemenea, un impozit pe lux și cifra de afaceri, un impozit progresiv pe succesiuni și un impozit extraordinar progresiv pe avere și îmbogățirea de război. Legea prevedea și unele măsuri de constrângere și sancționare pentru nedeclararea veniturilor sau sustragerea de la plata impozitului. La vremea respectivă, s-a considerat ca aceasă reformă „suferea de un exces de fiscalitate care putea să aibă urmări nefaste asupra economiei naâionale”, statul percepând mai mult de jumătate din venitul contribuabilului.

La 3 ianuarie 1923 s-a votat Legea pentru unificarea contribuțiilor directe (până la această dată, contribuțiile directe din România întregită erau lipsite de unitate pentru că sistemele de impozite directe din provinciile alipite se deosebeau de sistemul vechiului Regat) și pentru înființarea impozitului pe venitul global. Noua lege Brătianu, denumită după numele promotorului ei, urmărea două scopuri principale, și anume: unificarea regimurilor de impunere ale provinciilor românești și așezarea sistemului de contribuții directe pe baze noi, care să asigure o mai dreaptă repartizare a sarcinilor fiscale între contribuabili.