Cel mai mare default din istorie, al Argentinei, seamănă mai degrabă, după 10 ani, cu o eşalonare a datoriilor. În decembrie 2001, guvernul Argentinei a anunţat că nu-şi mai poate plăti datorii în valoare de 94 de miliarde de dolari. Default-ul Argentinei s-a întâmplat practic în mijlocul unei uriaşe crize economice, politice şi sociale ce cuprinsese ţara. Nu mai fac aici istoria crizei argentiniene.
Încet, cu fermitate şi profitând din plin de modificările din economia mondială (de exemplu, creşterea cererii mondiale şi a preţului la soia, Argentina fiind unul din marii exportatori), Argentina a ajuns la o stabilitate economică internă şi a reuşit să acumuleze (devalorizând moneda naţională) din exporturi o importantă rezervă valutară. Drept urmare, în 2005, guvernul a putut face o ofertă “de nerefuzat” creditorilor. Strânşi cu uşa, 74% dintre deţinătorii de obligaţiuni argentiniene au acceptat un preţ mediu de 0,25 cenţi per dolar. Argentina a făcut astfel un “haircut” al unei bune părţi a datoriei. Apoi, în 2006, ţara a plătit 9,8 mld. dolari, reprezentând întreaga datorie către FMI, organismul internaţional neacceptând nicio negociere. Creditorii neplătiţi şi care n-au acceptat negocieri, au format “Grupul de la Paris” şi, se pare, în curând vor începe să-şi primească banii. Deci, default-ul a fost în cazul Argentinei o re-negociere şi o amânare a plăţii datoriilor şi nicidecum o mare exonerare. Şi, în ansamblu, n-a fost chiar aşa de rău.
Atunci de ce n-ar intra şi Grecia, eventual Irlanda şi Portugalia, în acest binefăcător default? Pentru că, cel puţin Grecia, este într-o situaţie complet diferită de cea a Argentinei. Rata de îndatorare a Greciei este de 150% din PIB, pe când a Argentinei era, la momentul default-ului de 54%. Datoriile totale ale Greciei sunt de peste 360 mld. euro, în timp ce ale Argentinei erau de 132 mld. dolari, de patru ori mai puţin. Mai relevant, deficitul bugetar al elenilor este estimat la 12,9% din PIB, pe când cel al sud-americanilor, abia dacă atinsese un maxim de 7% în timpul crizei.
Dincolo de cifre, dezarmante, marea diferenţă dintre cele două ţări este aceea că Grecia nu are, efectiv, cum să facă rost de banii necesari pentru a plăti 52 mld. euro în 2012 şi 44 mld. euro în 2013, datorii şi dobânzi ce ajung la maturitate. Austeritatea planificată va reduce din cheltuieli, dar cu siguranţă nu va produce surplus. Ţara nu are industrie, agricultură sau resurse naturale. Elada n-are la dispoziţie nici arma devaluării monedei proprii, ca metodă de a atrage turiştii şi a înclina balanţa deficitului comercial, pentru că drahma nu mai există. Argentinienii au devaluat peso-ul (l-au menţinut forţat la o valoare de în jur de 4 peso/dolar) stimulând exporturile. La nivelul anului trecut, Argentina atinsese rezerve de peste 57 mld. dolari şi avea, deci, de unde să negocieze cu Grupul de la Paris. Pe lângă că n-ar avea cum, nici măcar teoretic, să-şi acopere datoriile deja existente, grecii nu şi-ar putea finanţa, din cauza ratingului CCC nici deficitul intern. În cazul lor nu se poate vorbi despre default ca despre o “amânare” a plăţilor, nici măcar despre o renegociere. Iar un write-off, adică o încetare a plăţilor pe termen nelimitat, ar însemna ca Grecia să iasă din circuitul financiar mondial, nemaiavând acces la împrumuturi. Acumulând deficit, care n-ar putea fi finanţat prin noi împrumuturi, Grecia ar ajunge inevitabil la ceva care seamănă cu un adevărat faliment.
Un nou posibil bailout, o nouă “sponsorizare” a Greciei, nu schimbă cu nimic datele problemei, la fel cum nu a făcut-o nici anul trecut. Este doar o amânare costisitoare a scenariului de mai sus, cu atât mai costisitoare cu cât trebuie repetată şi în 2012.
Dar dacă o ţară nu poate da faliment, nu se poate închide şi locuitorii nu pot pleca acasă, şi dacă falimentul unor guverne nu va fi suficient, atunci falimentul va fi al unui sistem. Care sistem? Destul de uşor de ghicit.